Category Maestri si invatatori spirituali

• Pentru majoritatea oamenilor, gândirea este involuntară, compulsiva şi chiar vicioasă, ca un drog. Mulţi sunt torturaţi zilnic de minţile lor, de vocea din capul lor, care nu se opreşte niciodată din comentat.

• Majoritatea stărilor emoţionale negative sunt cauzate de gândirea disfuncţională. Emoţiile sunt reacţii ale corpului la gânduri. De exemplu, nemulţumirile, resentimentele, vinovăţia … dispar atunci când vocea din capul tău se opreşte şi nu îţi mai spune vechile ei poveşti. Frică dispare şi ea atunci când mintea NU mai creează scenarii viitoare… de niciun fel! Corpul reacţionează la ele ca şi când ar fi o realitate prezenta.

• Nu te preocupă de rezultatele acţiunii tale, ci doar acorda atenţie acţiunii însăşi. Rezultatul va veni prin propria lui voinţă! Aceasta este puterea practicii spirituale.

• Toată negativitatea este produsă prin negarea prezentului. Anxietatea, apăsarea, tensiunile, stresul, îngrijorarea, toate formele de frică sunt cauzate de prea mult viitor sau trecut şi prea puţin prezent. PREZENTUL este realitatea care dizolvă trecutul şi viitorul!

• Moartea este deschiderea transcedentei – posibilitatea de a şti cine eşti cu adevărat, dincolo de nume şi formă.

• Suntem aici pentru a găsi ,,cea mai importantă dimensiune a existenţei umane”, înăuntrul nostru. Ea este mai adâncă decât gândul şi nu este bazată pe cunoaşterea unor fapte noi, interesante, pe date noi. Lumea este deja plină de ele. Poţi apăsa orice buton media şi vei obţine informaţia de care ai nevoie. Suntem deja înecaţi de ele. Şi în cele din urmă spre ce punctează toate acestea? Mai multă informaţie, mai multe lucruri… ca un mare shopping-mall.

• Te găseşti oare pe tine însuţi prin creşterea capacităţii de a gândi şi analiza, prin acumularea de cât mai multe date şi mai mult conţinut? Poate ,,mai mult” să salveze lumea? Totul este formă. Nu vei reuşi NICIODATĂ să faci asta la nivelul formei! Nu le poţi aranja în mod corespunzător şi nu poţi acumula toate formele de care crezi că ai nevoie pentru a te simţi cu adevărat împlinit! Poate uneori, totuşi, vei reuşi puţin…dar pentru scurt timp!

• Ţi se poate întâmpla, aşa…că totul să funcţioneze minunat în viaţa ta – cu sănătatea stai bine, ai o relaţie deosebită, bani, avere, dragoste şi respect din partea celorlalţi oameni. Dar, asta nu durează mult timp şi apoi, deodată, ceva începe să se năruie aici… sau acolo… fie în finanţe sau în relaţie,… cu sănătatea sau în munca pe care o faci sau poate în situaţiile de viaţă prin care treci. Toate astea pentru că este în natura lumii formelor că nimic să nu rămână fix prea mult timp – şi astfel după o perioadă, lucrurile încep să se destrame… din nou…!

• Vocea din cap care nu se mai opreşte odată, comentariul – devine civilizaţia care este obsedată de forma şi de aceea NU ŞTIE NIMIC despre cea mai importantă dimensiune a existenţei umane: SACRUL, nemărginită linişte şi pace, lipsa formei, Divinul. ,,Ce vei dobândi de câştigi întreaga lume, dar te pierzi pe tine însuţi?”

• Se poate spune că sunt două căi prin care poţi să fii nefericit: neobţinând ceea ce vrei şi …obţinând ceea ce vrei.

• După ce oamenii ating ceea ce lumea spune că este pentru ei necesar pentru a fi împliniţi – adică bogăţie, recunostere, prosperitate, realizări – nu după mult timp, totuşi ei nu se mai simt fericiţi. Nu se simt împăcaţi cu ei înşişi. Pentru că nu au obţinut adevărata siguranţă, acel sentiment că au ajuns la capăt până la urmă. Realizările lor nu le-au dat ceea ce ei căutau cu adevărat – pe ei înşişi! Nu le-au dat sentimentul de a fi adânc înrădăcinaţi în viaţă, aşa cum spune Iisus, plinătatea vieţii, viaţă întreagă!

• Forma pe care o ia acest moment este poartă spre dimensiunea lipsită de forme. Este poarta strâmtă de care ne vorbeşte Iisus, care duce la viaţă. Da, este foarte îngustă: este chiar această clipă!

• Pentru a găsi poarta, trebuie doar SĂ TE OPREŞTI odată din scormonirea nesfârşită a trecutului şi viitorului poveştii care este viaţa ta. Acolo sunt cărţi,… povestiri şi tu le-ai rumegat tot timpul. Aşa că abandonează-ţi povestea. Nu este ceea ce eşti tu cu adevărat. De obicei, oamenii trăiesc purtând toată viaţa cu ei o povară, care este trecutul şi viitorul lor, o greutate – istoria lor personală, întotdeauna nefericită – şi fac asta pentru că spera că îi va face cândva, să se simtă mai împliniţi în viitor. Dar asta nu se va întâmpla niciodată, aşa că renunţă la această continua căutare! Opreşte-te – nu mai cauta nimic! Abandonează această căutare! E fără rost!

• Nu poţi rezolva problemele pe care le ai prin gândirea îndârjită, doar creezi probleme.. prin… gândire. Soluţia apare numai atunci când te opreşti din a gândi şi devii liniştit şi absolut prezent, fie şi numai pentru un moment. Apoi, un pic mai târziu, când gândul se întoarce, deodată ai o inspiraţie, care nu există înainte.

• Da drumul la gândirea excesivă şi vei vedea cum totul se va schimba miraculos! Relaţiile ţi se vor schimba, pentru că nu mai aştepţi şi nu mai ceri ca cealaltă persoană să facă ceva pentru tine, să îţi dea ceva, spre a-ţi întări şi creşte egoul. Nu te mai compara cu ceilati şi nu mai încerca să fii mai mult decât ei (şi toate astea numai pentru a-ţi întări egoul). Lasă-i pe toţi să fie aşa cum sunt! Nu este nevoie să-i schimbi! Nu trebuie să-i faci să se poarte altfel, numai ca să fii tu fericit!

“Atunci când iubeşti, eşti plin de bucurie. Când nu poţi iubi, nu ai cum să fii fericit. Bucuria este o funcţie a iubirii, o umbră a acesteia. Ea urmează pretutindeni iubirea.

De aceea, deschideţi-vă din ce în ce mai mult faţă de iubire şi veţi deveni din ce în ce mai fericiţi. Nu va trebui să vă intereseze dacă iubirea vă este returnata sau nu; acest lucru nu are nici cea mai mică importantă. Fericirea urmează pretutindeni iubirea, indiferent dacă aceasta din urmă este returnata sau nu sau dacă celălalt îi răspunde cu aceeaşi monedă. În aceasta constă rezultatul iubirii, în faptul că valoarea ei este intrinsecă. Ea nu depinde de răspunsul celuilalt, ci va aparţine în întregime dumneavoastră. Nu contează nici pe cine iubiţi: poate fi un câine, o pisică, o piatră sau un copac.

Aşezaţi-vă lângă o stâncă, cu o atitudine plină de iubire. Purtaţi un mic dialog. Sărutaţi piatră şi aşezaţi-vă pe ea. Simţiţi-vă una cu ea, şi dintr-o dată veţi simţi un val de energie dublată de o bucurie imensă. POate că nu piatra v-a răspuns la iubirea dumneavoastră – sau poate că a făcut-o, dar acest lucru nu are nici o importanţă. Cert este că iubirea dumneavoastră a generat acest val de fericire. Cine iubeşte este fericit.

De înţelegeţi acest secret, puteţi fi fericit 24 de ore pe zi. Dacă sunteţi plin de iubire timp de 24 de ore pe zi, fără să mai depindeţi de un obiect al iubirii, veţi deveni din ce în ce mai independent, căci veţi putea iubi fără ca cineva să fie de faţă. Veţi putea iubi chiar şi golul din jurul vostru. Chiar dacă sunteţi singur în cameră, veţi umple întreaga cameră de iubirea voastră. Chiar dacă vă aflaţi într-o închisoare, o veţi putea transforma instantaneu într-un templu. În clipa în care o veţi umple cu iubire, ea nu va mai fi o închisoare. Invers, un templu poate deveni o închisoare dacă nu este umplut cu iubire.”

fragment din cartea Farmacie pentru suflet de Osho

Învățământ spiritual – oferă numai o lumină și niște metode
“Lucrurile trebuie să vă fie clare: un învățământ spiritual oferă niște cunoștințe, niște metode, vă descoperă niște orizonturi nebănuite, dar nu vă ferește de încercări. Orice cale existențială ați urma, bună sau rea, veți întâlni dificultăți. Aceste dificultăți nu sunt poate de aceeași natură și, mai ales, le trăiți în mod diferit, dar nu scăpați de ele.
Slăbiciunea, vulnerabilitatea sunt niște pericole ce îi pândesc pe adepții unui învățământ spiritual. Alegând calea luminii, ei își închipuie că pot înainta sub protecția unor entități puternice, la adăpost de boli, de accidente, de atacurile unor oameni răuvoitori. Iar atunci când se confruntă cu niște încercări la care nu se așteptau, ei nu știu cum să le facă față și clachează. De acum înainte, fiecare trebuie să știe dinainte că un învățîmânt spiritual nu îi pregătește un refugiu în care să fie la adăpost de accidentele vieții; oferind o lumină, niște metode, el face însă mult mai mult! Luminați-vă deci cu această lumină, practicați aceste metode: orice s-ar întâmpla, nu numai că veți rămâne fermi, de nezdruncinat, dar veți deveni deopotrivă capabili să îi ajutați pe cei aflați în necaz.”

Omraam Mikhaël Aïvanhov

• Să întâmpini orice şi pe oricine într-o stare de LINIŞTE, în locul zgomotului mental, este marele dar pe care îl poţi oferi Universului.

• Îi spun LINIŞTE, dar este un giuvaer cu multe fete: această Linişte este şi bucurie, dar şi iubire.

• Adevărul este fără timp.

• Iisus îi spune Martei: « Eşti neliniştită şi supărată pentru multe lucruri, dar numai un singur lucru este necesar! »

• Ieşi afară din timp. Din perspectiva egoului, acesta este un lucru rău şi te va face să îţi fie frică. Dar dintr-o perspectivă mai vastă, a ieşi afară din timp este exact ceea ce este necesar pentru că noua conştiinţa să apară în această lume.

• Principală capcană de evitat este confuzia între conţinut şi esenţa. Dictonul vechi ,,cunoaşte-te pe tine însuţi” indica spre esenţă, adevărata ta identitate. Numele tău, naţionalitatea, religia, opiniile tale, punctele tale de vedere politice, posesiile materiale,… ce îţi place şi ce nu îţi place, dorinţe, frici, ambiţii, ca şi modul cum te vezi că un succes sau o ratare, bun sau rău – de fapt istoria ta personală şi procesul de gândire – toate acestea sunt conţinut. Tot conţinutul se supune legii efemerului, şi dacă încerci să descoperi cine eşti tu în interiorul conţinutului, vei simţi frustarea iar şi iar. Şi aşa cum a arătat Buddha, vei suferi. Suferi pentru că tu îţi obţii identitatea exclusiv din conţinutul vieţii tale. Un alt cuvânt pentru conţinut este formă. Acesta este egoul: identificarea cu formă. Când nu te mai identifici cu formă, egoul nu mai controlează nimic. Aşa că atunci când îţi dai seama că nu eşti forma, ceea ce va rămâne este ceea ce eşti tu cu adevărat. Da, ai putea spune că nu mai rămâne nimic, dar nu-i aşa. Ceea ce rămâne nu este formă, ci ESENŢĂ, căreia i-am putea spune şi spaţiu interior. Spaţiul din care toate formele vin şi în care dispar. Filosofii antici chinezi l-au numit TAO. El este dincolo de timp. Este eternitatea, primordialul EU SUNT!

• Poţi să dezvolţi capacităţi şi abilităţi fără să te identifici cu ele şi fără o dependentă interioară faţă de rezultatul viitor al acţiunii. Când acţionezi fără ego apare o energie care se revărsă şi care este de fapt extrem de primitoare. Când te bucuri de momentul prezent, viitorul ce vine nu mai este primordial. Egoul propune activităţi ce ocolesc momentul prezent şi de aceea totul devine stresant şi frustrant.

• Cu privire la psihologie, ea singură nu ne poate purta dincolo de disfuncţiile minţii omeneşti şi nu ne poate aduce o profundă transformare interioară a fiinţei umane, care este necesară acum pentru că omenirea să supravieţuiască. Psihologia este folositoare, totuşi, pentru că ne învaţă cum să recunoaştem egoul în variatele sale deghizări, astfel încât să nu ne mai poată păcăli iarăşi şi iarăşi. Ce este personalitatea fără ego? Dansul universal al formelor – fascinant, dar efemer, care trece ca un nor.

• Uita de situaţiile vieţii tale şi acordă atenţie vieţii. Momentele vieţii tale există în timp. Dar viaţa ta este acum. Întâmplările din viaţa ta sunt conţinutul minţii. În schimb, viaţa ta este reală.

• Nefericirea ta poluează nu numai fiinţa ta interioară, ci şi pe cea a celor din jurul tău, ca şi pshicul colectiv uman de care eşti indisolubil legat. Nici-o altă formă de viaţă de pe planetă nu cunoaşte negativitatea, doar oamenii, aşa cum nici-o altă formă de viaţă nu strică şi otrăveşte pământul, ci îl susţine.

• Cu LINIŞTEA vine şi pacea binefăcătoare.

• Mă predau faptului cu care sunt mai tot timpul în legătură.

• Când sunt singur, cea mai adâncă bucurie este să fiu NIMENI!

• Nu mă mai identific extern cu nimic. Mă duc simplu în linişte, cât mai adânc. Locul pe care-l iubesc cel mai mult este LINIŞTEA Nu pierd liniştea când vorbesc, deoarece cuvintele răsar atunci chiar din linişte. Când oamenii mă lăsa singur, nu mai rămâne decât PACEA. Şi asta îmi place foarte mult!

• Când transformarea interioară s-a întâmplat aş putea spune că a apărut o diferenţă. Starea simplă de a fi a fost aşa de completă şi de binecuvântată încât am pierdut tot interesul de a face ceva sau a interacţiona. Timp de câţiva ani m-am pierdut în Fiinţa. Am renunţat aproape complet să fac ceva, dar destul cât să mă păstrez în viaţă şi chiar şi asta a fost miraculos. Mi-am pierdut complet interesul pentru viitor. Modul cum sunt acum, este că simt o diferenţă în viaţa mea între a fi singur şi a interacţiona cu oameni, între a fi şi a face. Iar a face a fost abandonat şi a rămas numai a fi. Era o fericire profundă, minunată, dar, dintr-un punct de vedere exterior, mulţi oameni au crezut că mi-am pierdut minţile, că am inebunit. Unii credeau că e o nebunie SĂ LAS să se ducă toate lucrurile lumeşti pe care le-am obţinut. Ei nu înţelegeau că nu le mai voiam şi nu mai aveam deloc nevoie de ele. Aşa că, diferenţa este acum între a fi singur şi a mă întâlni cu oamenii. Şi asta e bine. Ştiu că trebuie să fiu atent, pentru că lucrul acesta să nu se piardă şi să nu mă pierd în a face. Nu cred că se mai poate întâmpla asta vreodată, dar e nevoie de multă vigilenţă!

• Inima învăţăturii este simpla practică de a trăi în momentul prezent! Este adevărat, desigur, că fiecare trăieşte deja în momentul prezent, dar, din păcate, oamenii nu îşi dau seama de lucrul acesta şi atunci pretind că trecutul şi viitorul sunt mult mai importante decât momentul prezent.

• De fapt, întreaga ta viaţă se desfăşoară în spaţiul prezentului. Nimic nu există în afară momentului de acum. Vorbesc de a trăi clipa de faţă, în mod conştient! Acesta este şi cel mai rapid mijloc de a ajunge dincolo de ego. Gândindu-te la trecut şi la viitor hrăneşti eul. Trecutul şi viitorul nu au nicio existenţă reală, decât că forme-gând în mintea ta şi în timp ce tu devii conştient de momentul prezent, toate vechile structuri ale minţii tale încetează să mai opereze. După aceea, mintea nu îţi mai este stăpân, ci slujitor. Apare o nouă stare de conştiinţă: PREZENTA. În loc de a nega momentul acesta – ceea ce este de fapt negarea vieţii de către ego – ÎL ACCEPŢI, îl recunoşti şi ţi-l faci prieten din duşman. Când trăieşti aliniat la clipa aceasta, tu trăieşti pacea, dar şi puterea vieţii însăşi! În felul ăsta mergi dincolo de fericirea însăşi!

• Nu ţie îţi e frică de LINIŞTE şi tăcere, ci egoului tău. Egoul apare din zgomotul neîncetat al minţii. Iubeşti liniştea pentru că e inseparabila de ceea ce eşti în esenţă. Atunci când te bucuri de orice… adânc… când trăieşti frumuseţea, dragostea, sentimentul intens de a fi viu sau creativitatea – LINIŞTEA va fi acolo în fundal, chiar dacă nu eşti conştient de ea în mod direct. Adevărata creativitate vine din starea de pace. Când devii conştient de liniştea care eşti, dimensiunea spirituală intra în viaţa ta, iar tu eşti ghidat atunci de o inteligenţă mult mai vastă decât poţi cuprinde cu mintea!

Vacanța – o odihnă ce ne permite să înfăptuim o altă lucrare
“Dacă cei mai mulți oameni nu se reîntorc cu adevărat odihniți din vacanță, înseamnă au petrecut-o în lene sau în plăceri ce le-au epuizat energiile fizice și psihice. Ei nesocotesc faptul că adevărata odihnă este numai o schimbare de activitate. Și o odihnă în care spiritului nu deschide ușa sfaturilor dăunătoare ale naturii inferioare.
De ce să nu profitați de perioada de vacanță ca să faceți o pauză pentru a vă regăsi? În timpul anului, o mulțime de preocupări și activități se adună unele peste altele, încărcându-vă, îngreunându-vă, întunecându-vă viața. Analizați acum pentru un moment calea ce o urmați, activitățile în care sunteți angajați, și străduiți-vă să păstrați numai ceea ce nu intră în contradicție cu lucrarea voastră spirituală. Reveniți deopotrivă la anumite evenimente ce le-ați trăit în lunile precedente, la anumite întâlniri, și trageți niște concluzii folositoare pentru viitor.
Având mai mult timp, încercați să consacrați o parte unor exerciții spirituale ce nu le-ați putut practica în timpul anului. Citiți cărți ce vă hrănesc viața interioară. Alegeți câteva fraze semnificative și repetați-le până când din sufletul vostru țâșnește o scânteie ce aprinde în întreaga voastră ființă un foc de înțelepciune și iubire.”

Omraam Mikhaël Aïvanhov

Înainte de începutul primului război mondial, un om de origine armeano-greacă, ce trăise din plin experienţa călătoriilor şi a trăirilor profund ezoterice, s-a întors în Rusia, ţara în care se născuse, aducând cu el nepreţuita învăţătură mistică a Orientului.”
“Frapa prin marea sa simplitate interioară şi aerul său natural cu care ne făcea să uităm complet că reprezenta pentru noi lumea miraculosului şi a necunoscutului. Se simţea, de asemenea, în el, foarte puternic, absenţa totală a oricărui fel de afectare sau dorinţă de a impresiona în vreun fel pe cei din anturajul său. În plus, îl simţeam complet dezinteresat, total indiferent faţă de lux, faţă de confortul său şi capabil de a nu precupeţi nici un efort în munca sa.” (P.D.Uspensky, Fragmente dintr-o învăţătură necunoscută)

George Ivanovitch Gurdjieff (1877-1949) s-a născut în oraşul Alexandropol, în apropierea graniţei ruso-persice.
Familia sa, de origine greacă, a locuit o perioadă de timp în Turcia, stabilindu-se ulterior în Armenia.
Tatăl lui Gurdjieff, persoana cu cea mai mare influenţă asupra copilăriei şi adolescenţei lui, era de profesie tâmplar. La atelierul său se strângeau seara nenumăraţi oameni care purtau discuţii despre religie şi, mai ales, povesteau nenumărate legende asiatice. Aceste povestiri l-au impresionat foarte mult pe Gurdjieff şi au făcut ca de la o vârstă foarte fragedă să fie pasionat de fantastic şi supranatural.

“Primii săi ani s-au scurs într-o atmosferă de poveşti, de legende şi tradiţii. În jurul lui, miraculosul fusese un fapt real. Predicţii pe care le auzise şi cărora anturajul său le acorda încredere totală se realizaseră şi îi deschiseseră ochii spre multe lucruri. Împletirea tuturor acestor influenţe crease în el, de la cea mai fragedă vârstă, o gândire orientată spre misterios, incomprehensibil şi magic.” (P.Uspensky, Fragmente dintr-o învăţătură necunoscută)

Să ajutăm ființele – subliniindu-le mai mult calitățile decât defectele

“Există totdeauna o mai mare șaansă de a ameliora o situație dacă ne concentrăm mai mult asupra binelui decât a răului. Înncercați să aplicați aceste reguli în relațiile voastre cu ceilalți. De exemplu, decât să criticați ceea ce este rău la ei, opriți-vă asupra lucrurilor bune, ce le au și ei, pentru a vedea cum mai pot fi încă ameliorate. Chiar dacă exista numai unul, agățați-vă de el. Lăsați-le deoparte defectele, și în funcție de posibilitățile voastre ajutați-i să-și dezvolte calitățile. Va fi mai profitabil pentru ei, dar și pentru voi, fiindcă evoluția fiecăruia contribuie la evoluția tuturor.Pe măsură ce avansăm, îi antrenăm și pe ceilalți alături noi. Iar dacă defectele unor persoane vă deranjează atât de mult, iată un motiv în plus de a dezvolta indulgența, răbdarea, privindu-i cu înțelegere.
Întotdeauna trebuie să ne oprim asupra calităților unei ființe spunându-ne: „Dumnezeu locuiește în sufletul ei, eu nu mă preocup de animalele care dau târcoale prin jur.” Cine nu adăpostește câteva animale sălbatice în sine? La unii, acestea sunt închise în cuști sau tranchilizate, dar totuși există.”

Omraam Mikhaël Aïvanhov

„Ce este dragostea?”
„Absenţa fricii”, a spus Ghidul spiritual.
„Şi de ce anume ne este teamă?”
„De dragoste”, a spus Ghidul spiritual.

S-a născut pe 4 septembrie 1931, în Santa Cruz, o suburbie din Bombay, India. Părinţii săi catolici protestanţi, erau din Goa, o colonie portugheză din sud-vestul Indiei. Încă din copilărie el a visat să ajungă preot, dar părinţii săi l-au oprit, deoarece îşi doreau ca fiul lor să fie aproape şi să aibă grijă de ei. Ştiind că dorinţa sa nu se va putea îndeplini altfel, Anthony a început să se roage la Dumnezeu să-i dăruiască un frate, pentru a putea pleca apoi la mănăstire fără a-şi lăsa părinţii singuri. Şi acesta a apărut, deşi mama sa avea pe atunci peste 40 de ani, iar el împlinise deja 13 ani. Astfel că, pe 1 iulie 1947, Anthony a intrat la seminarul Vinayalaya din Bombay. În anii care au urmat, el a învăţat filozofia, teologia, tradiţiile orientale. A devenit preot iezuit, iar înţelepciunea sa a atras alături de el mulţi discipoli. În lucrările sale el a realizat o uimitoare îmbinare a înţelepciunii orientale şi occidentale. Acest lucru nu a fost apreciat de Vatican, scrierile sale fiind sau cenzurate sau interzise. A părăsit planul fizic în anul 1987.

Dintre lucrările sale amintim:
„Trezirea – conversaţii cu Maestrul”, „Esenţa iluminării – O carte de povestiri şi meditaţii”, „Sadhana – o cale către Dumnezeu” etc.

Vă oferim în continuare câteva fragmente din aceste foarte frumoase şi inspirate scrieri.

* Aspiranţii la spiritualitate meditau asupra unui dicton al lui Lao Tze:
„Cei care cunosc nu spun
Cei care spun nu cunosc.”
Când Ghidul spiritual a intrat, ei l-au întrebat ce semnificaţie au aceste cuvinte. Ghidul spiritual i-a întrebat: Care dintre voi cunoaşte parfumul trandafirilor?” Toţi au ridicat mâna. Apoi le-a spus: „Exprimaţi-l în cuvinte!” Toţi au rămas tăcuţi.

* Potrivit unei legende, Dumnezeu a trimis la Ghidul spiritual un înger cu acest mesaj: „Cere-Mi un milion de ani de viaţă şi Eu îţi voi da. Sau cere-Mi milioane şi milioane de ani. Cât îţi doreşti să trăieşti?” „Optzeci de ani”, a răspuns Ghidul spiritual fără cea mai mică ezitare. Aspiranţii la spiritualitate erau uluiţi. „Dar, dacă ai trăi un milion de ani, gândeşte-te câte generaţii vor beneficia de sfaturile tale înţelepte.” „Dacă aş trăi un milion de ani”, răspunse ghidul spiritual, „oamenii ar urmări mai degrabă să-şi prelungească durata vieţii, decât să cultive înţelepciunea.”

* „Cum trebuie cineva să caute comuniunea cu Dumnezeu?”
„Cu cât căutarea ta este mai înverşunată, cu atât distanţa dintre tine şi El este mai mare.” „Şi ce este de făcut în privinţa acestei distanţe?” „Să înţelegi că ea nu există.” „Aceasta înseamnă că Dumnezeu şi cu mine suntem una?” „Nu unul, nu doi.” „Cum este posibil?” „Soarele şi razele sale, oceanul şi valurile sale – nu unul, nu doi.”

* De ce ai nevoie de un Ghid spiritual? a întrebat un vizitator pe unul dintre aspiranţi.
„Dacă apa trebuie încălzită, este necesar un vas intermediar între foc şi ea însăşi”, a fost răspunsul.

* Un om a mers mări şi ţări pentru a vedea cu ochii săi pe Ghidul spiritual a cărui faimă ajunsese şi în locul naşterii sale. „Ce miracole a făcut Ghidul vostru?”, a întrebat el pe unul dintre aspiranţii spirituali.
„Există miracole şi miracole. În ţara voastră, când Dumnezeu îndeplineşte voinţa unui om, acest fapt este considerat a fi un miracol. În ţara noastră este considerat un miracol când cineva îndeplineşte voinţa Lui.”

* Ghidul spiritual susţinea că obstacolul final în atingerea comuniunii cu Dumnezeu este însuşi cuvântul şi conceptul de „Dumnezeu”.
Aceasta l-a înfuriat pe preotul din localitate, care a venit în grabă să discute această problemă cu Ghidul spiritual.
„Dar cuvântul «Dumnezeu» ne poate conduce la Dumnezeu”, a spus preotul.
„Cu siguranţă”, a răspuns calm Ghidul spiritual.
„Cum poate ceva să ajute şi în acelaşi timp să fie un obstacol?”
Ghidul spiritual a răspuns:
„Măgarul care te-a adus până la poartă nu este mijlocul cu ajutorul căruia tu intri în casă.”

* Existau atât de multe reguli în mănăstire, dar Ghidul spiritual se împotrivea întotdeauna tiraniei acestora.
„Supunerea păstrează regulile”, spunea el.
„Dragostea ştie când să le încalce.”

* „Cum poate deveni un om sfânt – aşa ca tine?”
„De ce să devină un om sfânt?”, a spus Ghidul spiritual. „Să fii un om este o realitate îndeajuns de mare.”

* „Pot deveni discipolul tău?”
„Eşti doar un aspirant pentru că ochii tăi sunt închişi. În ziua în care îi vei deschide vei vedea că nu ai nimic de învăţat de la mine sau de la oricine altcineva.”
„Atunci la ce foloseşte un Ghid spiritual?”
„Să te facă să vezi că nu ai nevoie de un Ghid spiritual.”

* Un cuplu de tineri căsătoriţi a întrebat: „Ce să facem ca dragostea noastră să dureze?”
„Iubiţi împreună alte lucruri.”

* Toate întrebările care au fost formulate la acea întâlnire se refereau la viaţa de după moarte.
Ghidul spiritual râdea şi nu dădea niciun răspuns.
Le-a explicat aspiranţilor: „Aţi observat că exact cei care nu ştiu ce să facă cu această viaţă sunt cei care îşi doresc o alta care să dureze veşnic?”
„Dar există sau nu viaţă după moarte?”, a insistat un aspirant spiritual.
„Există viaţă înainte de moarte? Aceasta e întrebarea!”, a răspuns Ghidul spiritual enigmatic.

* Un vizitator dezamăgit a întrebat: „De ce şederea mea aici nu a avut niciun rod?”
„Poate că ţi-a lipsit curajul să scuturi copacul!”

* Ajută-ne să-l găsim pe Dumnezeu.”
„Nimeni nu vă poate ajuta în această direcţie.”
„De ce?”
„Din acelaşi motiv pentru care nimeni nu poate ajuta peştele să găsească oceanul.”

* De ce este toată lumea atât de fericită, cu excepţia mea?
„Pentru că ei au învăţat să vadă frumuseţea şi bunătatea peste tot în lume.”
„Şi eu de ce nu pot vedea astfel?”
„Pentru că nu poţi vedea în exterior ceea ce nu vezi în interior.”

* Un tânăr aspirant spiritual citea atât de mult, încât toţi erudiţii îi urmau sfaturile şi se minunau de cunoştinţele sale vaste. Când guvernatorul a fost în căutarea unui sfătuitor, a venit la Ghidul spiritual şi l-a întrebat: „Spunem-mi, este adevărat că acest tânăr cunoaşte atât de multe pe cât mi s-a apus?”
„Ca să fiu sincer”, a răspuns Ghidul spiritual, „citeşte atât de mult încât nu văd când i-ar mai rămâne timp să şi cunoască ceva.”

* Un jucător i-a spus într-o zi Ghidului spiritual:
„Am fost prins trişând ieri şi partenerii mei m-au bătut măr şi apoi m-au aruncat pe fereastră. Ce mă sfătuieşti să fac?”
Ghidul spiritual l-a privit cu atenţie şi i-a spus: „Dacă aş fi în locul tău, de acum înainte aş juca doar la parter.”
Aspiranţii spirituali au fost uimiţi: „De ce nu i-ai spus să nu mai joace?”
„Pentru că ştiam că nu ar face-o”, a răspuns el.

* Unui discipol care era întotdeauna prezent la rugăciune i-a spus:
„Când te vei opri din a te mai sprijini pe Dumnezeu şi vei sta pe picioarele tale?”
Discipolul uluit i-a răspuns:
„Dar chiar tu eşti cel care ne-a spus să-L privim pe Dumnezeu ca pe un Tată.”
„Şi când vei înţelege că un tată nu este cineva pe care să te sprijini, ci cineva care te scapă de tendinţa de a te sprijini?”

* Unui aspirant spiritual care se plângea întotdeauna de ceilalţi, Ghidul spiritual i-a spus:
„Dacă ceea ce cauţi tu este pacea, urmăreşte să te transformi pe tine însuţi, nu pe cei din jurul tău. Este mai uşor să porţi papuci, decât să pui covor în întreaga lume.”

* Mântuirea este obţinută prin acţiune sau meditaţie?”
„Nici prin una, nici prin cealaltă. Mântuirea este obţinută când vei şti să vezi.”
„Ce să vezi?”
„Să vezi că brăţara de aur pe care ţi-o doreşti o porţi deja la mână. Să vezi că şarpele de care îţi este atât de frică este doar o frânghie.”

* „Spune-ne ce ai devenit atunci când ai atins eliberarea. Ai devenit divin?”
„Nu.”
„Ai devenit sfânt?”
„Nu.”
„Atunci ce ai devenit?”
„M-am trezit.”

* „Cum să obţin eliberarea?”
„Află ce te înlănţuie”, a spus Ghidul spiritual.
Aspirantul spiritual s-a întors după o săptămână şi a spus: „Nimic nu mă înlănţuie.”
„Atunci de ce ceri eliberarea?”
Acesta a fost un moment iluminatoriu pentru discipol.

* „Liniştea nu este absenţa sunetului, ci absenţa egoului.”

* Aspiranţii îşi tot întrebau Ghidul spiritual despre momentul când el a atins eliberarea spirituală, dar acesta rămânea întotdeauna tăcut. Tot ceea ce au aflat despre acest subiect a fost răspunsul pe care l-a dat la această întrebare fiului său: „M-am simţit nebun!” Când fiul l-a întrebat de ce, i-a răspuns:
„Este ca şi cum ai trece prin suferinţe mari ca să intri într-o casă căţărându-te pe zid şi spărgând fereastra şi ai realiza apoi că uşa a fost întotdeauna deschisă.”

Preluat din Yoga Magazin nr. 37

A alimentat în numeroase reprize cronicile spiritualo-mondene ale presei de senzaţie, mult mai interesată de a-şi mări tirajul decât de a oferi nişte informaţii fondate şi autentice. El este maestrul neo-tantric! Ascetul cu şaptezeci de Rolls Royce-uri este tot el!… Dar, dincolo de aparenţe şi polemici inutile, cine este Bhagwan Sri Rajneesh?
Acest maestru spiritual s-a născut pe 11 septembrie 1931 la Kuchwara, un mic sat în centrul Indiei. Este primul născut dintr-o familie cu doisprezece copii, tatăl lui fiind negustor, de religie jainistă. Încă din primii ani ai copilăriei şi adolescenţei sale petrecute în India, Osho se dovedea a fi un spirit independent şi rebel care se opunea acceptării tradiţiilor sociale, politice şi religioase ale lumii în care trăia, fiind orientat întotdeauna către experimentarea proprie a Adevărului şi nu către dobândirea de cunoştinţe pur intelectuale.
La vârsta de douăzeci şi unu de ani, pe data de 21 martie 1953, a atins starea de iluminare. După acest eveniment extraordinar el se autodefinea, astfel: „Eu nu mai doresc şi nu mai caut nimic. Existenţa şi-a deschis porţile pentru mine. Nu mai pot spune că aparţin existenţei pentru că acum sunt, de fapt, părticică din ea. Când o floare înfloreşte, eu înfloresc odată cu ea. Când Soarele răsare, eu răsar odată cu el. Ego-ul, care face ca oamenii să se simtă individualităţi separate, nu mai există. Trupul meu este o părticică din natură, fiinţa mea este o parte din întreg, Eu nu mai sunt o entitate separată.”
Osho a absolvit studiile de filozofie la Universitatea din Sagar, cu cea mai mare medie. După nouă ani de profesorat în filozofie la Universitatea din Jabalpur, a început să ţină conferinţe în întreaga Indie despre religie, lovind în concepţiile, tradiţiile şi prejudecăţile societăţii indiene, provocându-i pe liderii religioşi la discuţii publice.
În întreaga sa activitate spirituală, Osho a vorbit discipolilor săi despre toate nivelurile conştiinţei umane şi despre toate sistemele filozofice şi toate religiile. De la Sigmund Freud la Chuang Tzu, de la George Gurdjieff la Gautama Buddha, de la Iisus Christos la Rabindranath Tagore… el a urmărit să extragă esenţa tuturor acestor învăţături, străduindu-se să le ofere cât mai pe înţelesul omului modern, bazându-se nu pe o înţelegere intelectuală, ci pe propria sa experienţă spirituală. El nu aparţine nici unei tradiţii. „Eu sunt începutul unei noi conştiinţe religioase”, spunea Osho. „Vă rog să nu-mi legaţi învăţătura de vreo religie a trecutului.”
Discuţiile pe care le-a avut cu discipolii săi din întreaga lume au fost publicate în mai mult de şase sute cinzeci de volume şi au fost traduse în peste treizeci de limbi. El spunea: „Mesajul meu nu este o doctrină, o filozofie. Mesajul meu este o alchimie, o ştiinţă a transformării, aşa că numai cei care-mi vor permite să le distrug fiinţa ignorantă şi limitată pentru a putea renaşte spiritual – numai aceşti oameni curajoşi să vină să mă asculte, deoarece pentru ceilalţi, ceea ce voi spune eu va fi foarte periculos. Ascultându-mă, faceţi primul pas către renaşterea spirituală. Nu este o filozofie la adăpostul căreia să vă simţiţi mai în siguranţă; nu este o doctrină în care să vă găsiţi consolarea. Mesajul meu nu este o simplă comunicare verbală. Este mult mai periculos decât atât. Este moarte şi renaştere spirituală.”
În martie 1974 Osho părăseşte Bombay-ul pentru a se stabili la Poona. Grupul de discipoli ce l-au însoţit pun bazele unui ashram situat în zona parcului Koregon. Acest ashram s-a dezvoltat foarte mult în anii care au urmat, mii de occidentali facinaţi de discursurile lui Osho perindându-se pe aici.
În 1981, la insistenţele discipolilor săi occidentali, părăseşte India pentru a se stabili în Statele Unite, unde în statul Oregon înfiinţează Rajneeshpouram (oraşul lui Rajneesh). Mesajul său a avut mare succes în rândul occidentalilor pentru că el nu a impus nici o disciplină, nu a cerut nici un efort personal explicând că omul este o fiinţă perfectă şi că nu trebuie decât aici şi acum să devină conştientă de aceasta.
„Maestrul spiritual”, spunea Osho „nu trebuie să aibă atitudini autoritare. Un maestru vine doar că să ajute. El este prezent doar pentru a arăta calea. Şi această cale nu trebuie indicată în funcţie de un sistem rigid. Calea trebuie indicată în funcţie de fiecare individ în parte. Un maestru te ascultă, te observă, te învăluie cu dragostea sa şi te ajută să devii tu însuţi.”
În loc de a convinge bărbaţii şi femeile să se izoleze în mănăstiri pentru a medita, el susţinea că plăcerea şi fericirea pe care ţi-o oferă această lume, trăite plenar şi integrate în mod divin, te pot conduce spre cunoaşterea de sine, fapt pentru care a urmărit să-i determine pe oameni să-şi trezească libertatea interioară, să înveţe să trăiască din plin momentul prezent. Devenit indezirabil pentru autorităţile americane la sfârşitul anilor ’80, se reîntoarce în India, la Poona moment din care nu va mai fi văzut în public în afara zilelor sale de naştere.
Osho şi-a părăsit trupul pe 19 ianuarie 1990. Cu câteva săptămâni înainte de moartea sa, a fost întrebat ce se va întâmpla cu tot ceea ce a dăruit el din punct de vedere spiritual după ce nu va mai fi. El a spus: „Încrederea mea în existenţă este absolută. Dacă există măcar un adevăr în ceea ce spun, acela va supravieţui… cei ce vor rămâne interesaţi de munca mea vor conduce în continuare torţa, dar fără să impună aceste adevăruri celorlalţi.
Eu voi rămâne întotdeauna sursă de inspiraţie, de lumină pentru discipolii mei şi sunt sigur că ei vor simţi aceasta şi când eu nu voi mai fi. Doresc ca ei să dezvolte munca mea şi să emane în jurul lor dragoste, puritate, înţelepciune, luciditate, calităţi care nu sunt monopolul nimănui, care nu sunt dependente de nici un sistem filozofic sau religios. Doresc ca oamenii să devină proprii lor stăpâni, să nu mai fie dominaţi şi controlaţi de alte persoane.”
Comunitatea care s-a dezvoltat în jurul lui există şi acum în Poona, India, aici adunându-se în fiecare an mii de discipoli din toate colţurile lumii pentru a participa la activitatea culturală şi spirituală iniţiată de Osho, urmărind să descopere picătura divină din fiinţele lor.

Fragment din MINIENCICLOPEDIA ÎNŢELEPŢILOR, secolele XIX-XX, de Angela Mayer, apărută la Editura RAM, 1995

La 17 februarie 1986 moare, în vârstă de 90 de ani, în California, Jiddu Krishnamurti. Politicieni, oameni de ştiinţă, scriitori din toată lumea i-au adus un ultim omagiu. Preşedintele Indiei îl defineşte ca fiind „un gigant intelectual al secolului XX”. Celebrul fizician David Bohm îl consideră „unul dintre puţinii gânditori capabili să conjuge spiritualitatea cu ştiinţa”. Ne întrebăm cu toţii ce s-a petrecut cu moştenirea pe care Krishnamurti a lăsat-o umanităţii. Considerând că el nu poseda nimic, marele filosof nici nu şi-a făcut măcar testamentul. Averea lui consta în 8 colegii şi 22 de asociaţii care îi poartă numele, o prestigioasă fundaţie culturală, o bibliotecă ce conţine cărţi şi videocasete pentru miile de „prieteni” (Krishnamurti nu a avut niciodată discipoli) răspândiţi pe întreaga suprafaţă a globului. Moştenirea spirituală şi culturală pe care ne-a lăsat-o cel ce a fost denumit „omul care nu vrea să devină zeu” este, de fapt, mult mai controversată şi deci vie, datorită faptului că oamenii nu au găsit un răspuns satisfăcător la întrebarea:
„Cine a fost cu adevărat Krishnamurti?”

„Trebuie să cunoaştem ceea ce suntem, şi nu ceea ce vrem noi să fim. Căci numai ceea ce există poate fi transformat, şi nu ceea ce dorim noi să existe.” – Krishnamurti

S-a născut la 11 mai 1895, la Madanapalle, în apropiere de Madras, într-o familie săracă, de brahmani. Era un copil ca atâţia alţii. Nu avea o inteligenţă ieşită din comun, era neastâmpărat la şcoală, până când o întâlnire i-a schimbat fulgerător şi pentru totdeauna viaţa. La vârsta de 14 ani, în 1909, în timp ce se juca pe plaja din Adyar, în apropiere de Madras, a fost descoperit de către Charles Leadbeater, prietenul spiritual al lui Annie Bessant, preşedinta Societăţii Teozofice Mondiale. Leadbeater, fost pastor al Bisericii anglicane, avea darul clarviziunii. El a declarat mai târziu: „Am rămas uimit de splendida aură energetică a acelui băiat, care nu avea nicio umbră de ego. Era omul pe care-l căutam”.

Dar ce căutau în perioada aceea membrii Societăţii Teozofice? Nici mai mult, nici mai puţin decât încarnarea lui MAITREYA, Bodhisattva al Noii Ere, un spirit superior, care se încarnează atunci când oamenii au nevoie de el. În opinia teozofilor, acest spirit s-a reîncarnat de mai multe ori în epocile precedente. Acum se pare că venise rândul acelui băiat necunoscut, care se juca pe plaja din Adyar. Din acel moment, timp de 20 de ani, viaţa lui Jiddu a fost legată de aceea a „descoperitorilor” săi, care l-au adoptat, l-au trimis să studieze în Anglia, la cele mai bune colegii, pregătindu-l pentru a-şi împlini destinul de Domn al Lumii.

Societatea Teozofică a fost fondată în 1875, în America, de către o mistică clarvăzătoare, de origine rusă, Helena Petrovna Blavatsky, cu scopul de a „forma nucleul unei noi fraternităţi universale”. Teozofii doreau să realizeze unitatea tuturor religiilor şi fondaseră în acest scop o secţiune ezoterică extrem de secretă pentru a studia magia şi ştiinţele oculte. Leadbeater făcea şi el parte din această ramură secretă a Societăţii Teozofice. În momentul întâlnirii cu Krishnamurti, această societate era foarte bogată, puternică, fiind răspândită în întreaga lume. Sediul central se găsea – şi se mai găseşte încă – în mijlocul unui splendid parc din Adyar. Astfel, tânărul Jiddu a devenit membru al acestei societăţi în ciuda protestelor tatălui sau, care a acuzat Societatea Teozofica că i-a răpit fiul. În 1911 este fondat Ordinul Internaţional al Stelei Orientului, al cărui preşedinte este chiar tânărul Krishnamurti.

„Dacă doar auziţi adevărul, fără să-l trăiţi, atunci viaţa voastră va fi plină de confuzii lamentabile.” – Krishnamurti

Începând cu anul 1922, Jiddu începe să sufere de acele „crize mistice”, care nu îl vor părăsi toată viaţa. Acestea îi provocau câteodată un fel de dedublare a personalităţii, fiind în acelaşi timp şi un misterios izvor de inspiraţie. Respectat, adorat, înconjurat de bogăţii, Krishnamurti era un om foarte puternic, fără totuşi a profita de acest lucru în vreun fel. În realitate însă el suferea, simţindu-se prizonierul unui destin pe care nu îl simţea al său. Astfel, încetul cu încetul, el începe să îşi dezvolte o viziune proprie, originală, asupra lumii, viziune care nu avea nimic comun cu aceea a Societăţii Teozofice.

În 1929 se produce a doua mare schimbare în viaţa lui Krishnamurti. Omul care era predestinat să devină un idol devine distrugătorul tuturor idolilor, începând cu el însuşi. Abandonează Societatea Teozofică, închide Ordinul Stelei Orientului, renunţă la onoruri, restituie donaţii (printre care şi un castel în Olanda, împreună cu cele 200 de hectare de teren din jurul lui). Rămâne singur, dar liber. Şi aşa va rămâne până la sfârşitul vieţii sale.

În următorii 60 de ani, Krishnamurti va călători în întreaga lume, ţinând discursuri în faţa unor mulţimi din ce în ce mai numeroase. Noul său motto era: „Fiecare trebuie să se transforme pe sine însuşi pentru a putea transforma lumea”, iar noul său program cuprindea mai multe idei revoluţionare: „Doresc să eliberez omul de condiţionările şi de fricile sale. Nu vreau să fondez o nouă religie. Însăşi ideea de a conduce pe cineva este antisocială şi anti-spirituală. Eu nu vreau să învăţ nimic, pe nimeni. Nu sunt adeptul unei credinţe. Vreau doar să vă arăt calea prin care se poate ajunge la adevărata cunoaştere. Dacă fiecare din noi reuşeşte să se transforme pe sine însuşi, va reuşi să transforme apoi lumea, fiind capabil să arate şi altora calea, declanşând astfel o reacţie în lanţ.” Acesta este un apel sublim la eliberarea de tot ceea ce ne înlănţuie şi ne împiedică să vedem adevărata faţă a Realităţii. Acest lucru se poate realiza numai pornind de la o etică a responsabilităţii individuale: „Trebuie să căutăm adevărul singuri, în noi înşine. Lumea începe cu noi. Dacă întreaga noastră existenţă nu facem altceva decât să-i imităm pe cei pe care i-am ales drept modele, atunci nu ne va mai rămâne loc pentru adevărata realitate şi pentru Adevărul Suprem. Să ne eliberăm de ceea ce credem că am cunoaşte!”

Acest apel împotriva autorităţii de orice fel i-a adus lui Krishnamurti admiraţia şi prietenia a numeroşi intelectuali „rebeli”, printre care şi Aldous Huxley, care, în 1961, îi scria unui prieten: „Este cel mai impresionant discurs pe care l-am auzit vreodată. Era ca şi cum l-aş fi ascultat pe însuşi Buddha”. Tot Huxley a scris şi prefaţa uneia dintre cele mai celebre cărţi ale lui Krishnamurti, „Prima şi ultima libertate”.

„Întreaga mea viaţă am luptat pentru a mă elibera: de prietenii mei, de cărţile mele de problemele de serviciu. Voi trebuie să vă luptaţi pentru aceeaşi libertate. Trebuie să existe o revoluţie continuă în interiorul vostru.” – Krishnamurti

Oraşul elveţian Saanen a devenit centrul mişcării în care s-au implicat toţi prietenii lui Krishnamurti, de la simpli curioşi, la eminenţi oameni de ştiinţă. Timp de 25 de ani, din 1961 până în 1985, aici au avut loc întâlnirile internaţionale dintre Jiddu Krishnamurti şi prietenii săi. În această perioadă el s-a preocupat foarte mult şi de problemele pe care le ridica pedagogia modernă: „Sistemul nostru educativ se bazează pe ceea ce trebuie să gândim, nu pe modul în care ar trebui să gândim. Trebuie să-i învăţăm pe cei tineri cum să-şi folosească mintea cu ajutorul meditaţiei”.

Celor care doreau să-l ajute cu donaţii el le răspundea invariabil: „Folosiţi aceşti bani pentru a fonda şcoli”. Astfel au luat naştere numeroasele colegii care îi poartă numele, acestea fiind răspândite pe întreaga suprafaţă a globului.

În ultimul său discurs, cu o lună înainte de a muri, Krishnamurti face din nou un apel la ascultătorii săi: „Aceasta este ultima mea vizită. Tot ceea ce vă cer este să nu mă zeificaţi. Vă rog să nu îmi construiţi vreun templu sau vreun muzeu. Aceasta ar fi în contradicţie cu toate învăţăturile mele”. Dorinţa sa a fost respectată.

Încheiem această scurtă prezentare a vieţii lui Jiddu Krishnamurti, una dintre cele mai misterioase personalităţi ale acestui secol, cu cuvintele biografei şi prietenei sale, Mary Lutyens: „Lucrul cel mai extraordinar referitor la viaţa lui Krishnamurti este că profeţiile referitoare la misiunea sa spirituală, care au fost făcute încă din copilărie, s-au adeverit în întregime, numai că într-o manieră foarte diferită faţă de ceea ce se credea atunci ”.