Monthly Archives May 2014

Liniştea este esenţa inimii. Nu poţi fi în plinul inimii tale, decât dacă te ierţi pe tine însuţi şi îi ierţi pe ceilalţi. Nu poţi fi în plinul inimii tale, dacă eşti îngrijorat sau furios. Nu poţi fi în plinul inimii tale, dacă respiri superficial sau cu greutate.
Când respiraţia este superficială, la fel este şi gândirea. Dacă vrei să trăieşti o viaţă spirituală, conştientizează modul în care respiri. Străduieşte-te să devii conştient de momentele în care respiri superficial şi extinde conştienta şi asupra gândurilor tale. Vei vedea că mintea ta pălăvrăgeşte. Nici unul dintre aceste gânduri nu are profunzime sau semnificaţie. Dacă te relaxezi şi respiri adânc, aceste gânduri vor zbura ca nişte păsări speriate. Atunci îţi vei găsi sălaş în inima ta. Atunci când respiraţia îţi este chinuită, gândul îţi e condus de frică şi anxietate. Străduieşte-te să devii conştient de momentele în care respiri greu. Observă ce gândeşti şi ce simţi. Stările minţii tale îşi au rădăcina în trecut sau în viitor. Te concentrezi pe ce fac alţi oameni şi pe modul în care te poţi adapta la acţiunile lor şi cum te poţi proteja. îţi construieşti în jurul inimii o fortăreaţă formată din gânduri.
Respiră adânc şi relaxează-te. Mai respiră o dată. Respiră şi în-toarce-te la inima ta. Respiră şi întoarce-te la Sinele tău esenţial.
Dacă nu te întorci spre inima ta, nu poţi vedea prin prisma compasiunii. Şi dacă nu priveşti cu compasiune, nu vezi cum trebuie. Tot ceea ce este perceput este ceva fals, este o hiperbolă. Este ceea ce, pur şi simplu, îţi hrăneşte plictiseala şi anxietatea.
Respiraţia este cheia spre a trăi o viaţă spirituală în întruparea fizică. Atunci când trupul moare, respiraţia îl părăseşte. Unde se duce ea?
Cei mai mulţi dintre voi cred că trupul este cel care creează respiraţia, în realitate, este exact invers. Respiraţia este cea care dă viaţă trupului. Atunci când respiraţia dispare, trupul încetează de a mai funcţiona. El se dezintegrează, devenind nimic – deoarece, fără respiraţia spiritului, trupul nu este nimic.
Dacă vrei să duci o viaţă spirituală, respiră profund şi rar. Inhalează aerul adânc, până în abdomen şi apoi elimină-l pe deplin. Cu cât îţi aduci mai mult aer în trup, cu atât te simţi mai uşor şi cu atât îţi este mai uşor să-ţi duci la îndeplinire responsabilităţile. Cel care respiră nu se teme şi nu este copleşit de ceea îi aduce viaţa, deoarece are energia necesară pentru a face faţă tuturor situaţiilor. Numai cel a cărui respiraţie este superficială sau chinuită sau neregulată este dezenergizat şi se intimidează uşor în faţa încercărilor vieţii.
Dacă nu respiri profund şi calm, nu poţi fi în plinul inimii tale. În cazul în care nu ştii despre ce vorbesc, pune cartea jos şi începe să respiri, introducând aer în abdomen, numărând până la cinci atunci când inspiri – şi iarăşi până la cinci, atunci când expiri. Respiră în felul acesta timp de cinci minute, extinzând treptat numărătoarea până la şapte, sau opt, sau nouă. Nu te forţa. Extinde număratul în mod gradat, pe măsură ce plămânii îţi permit să o faci fără efort. Acum eşti în plinul inimii tale. Observă că eşti profund relaxat, dar surprinzător de vioi. Conştienta ta se extinde către toate celulele trupului. Eşti mulţumit acolo unde eşti. în acest moment, îţi locuieşti pe deplin trupul. Te simţi plin de căldură şi energie. Te simţi în siguranţă. Gândurile tale au încetinit şi au devenit mai cuprinzătoare. Nu te mai concentrezi pe „ar trebui” şi „ce-ar fi dacă” din viaţa ta. Tensiunea şi anxietatea dispar. Trecutul şi viitorul s-au retras din starea ta de conştientă. Gândirea ta este centrată şi plină de demnitate. Poţi să te concentrezi asupra gândurilor tale, deoarece sunt mai puţine şi mai rare. Adu-ţi acum conştienta către inima ta, pe măsură ce continui să respiri calm dar profund, până în abdomen.
Poţi să simţi în centrul inimii tale prezenţa înţelegerii şi compasiunii? Poţi să vezi că te accepţi cu blândeţe – pe tine şi pe ceilalţi?
Poţi să simţi iubirea care sălăşluieşte în inima ta şi se extinde liber asupra celorlalţi?

(citeşte restul cărţii cu un click pe iconul PDF de mai jos)

OMRAAM MIKHAEL AIVANHOV

Moartea si viata de dincolo
6 martie 1966 – Sevres

Nu întotdeauna sunt aceleaşi suflete care vin să se încarneze pe Pământ. Se poate întâmpla ca aceleaşi să revină adesea de-a lungul mileniilor, dar nu este obligatoriu – pentru că Pământul nu este singurul loc unde creaturile pot să facă stagii şi să se dezvolte. Peste tot în Univers există «pământuri» unde creaturile se instruiesc. Atunci, tot aşa cum unele fiinţe vin de pe alte planete pentru a îndeplini anumite misiuni pe Pământ şi apoi pleacă după ce le-au înfăptuit, alte fiinţe părăsesc Pământul nostru pentru a merge pe alte planete. Cei Douazeci şi patru de Înţelepţi, Stăpânii destinului, guvernează această circulaţie a sufletelor.
Dar, în momentul când omul moare, porţile Pământului se închid în spatele lui, el se găseşte angajat într-un alt curent şi nu mai are dreptul de a se întoarce înapoi. Pentru asta nu este bine să evocăm morţii: pentru că împiedicăm evoluţia lor. Trebuie să ne rugăm pentru ei, trebuie să le trimitem lumina pentru ca să evolueze, să se libereze, dar nu trebuie să ne agăţăm de ei pentru a-i reţine, şi mai ales să nu încercăm să-i readucem pe Pământ. Cărţile vechi prezintă numeroase cazuri de evocări de morţi. Se înjunghiau animale şi datorită emanaţiilor produse de sângele lor, se atrăgeau şi se hrăneau sufletele morţilor care, timp de câteva clipe regăseau astfel un fel de vitalitate. Există în Odiseea un episod unde vedem pe Ulise făcând să revină din Infern Umbra ghicitorului Tirezias pentru ca acesta să-i prezică viitorul. De asemenea şi în Vechiul Testament putem citi povestea vizitei pe care regele Saul a făcut-o vrăjitoarei din «En-Dor», pentru ca aceasta să cheme în fata lui umbra marelui rege Samuel. Saul vroia să afle de la el soarta razboiului pe care îl ducea contra Filistinilor. Acest gen de evocare se numeşte: «necromancie», căci este vorba de o prezicere a viitorului (mancie) prin intermediul morţilor (necro). Dar vă amintiţi de ceea ce Samuel îi zice lui Saul în momentul în care apare: «Pentru ce m-ai tulburat tu chemându-mă?» Da, pentru că morţilor care au trăit pe Pământ ca mari spirite nu le place să fie deranjaţi pentru a satisface curiozitatea celor vii: ei se simt atât de îndepărtaţi de preocupări meschine şi limitate!
Bineînţeles, ei nu uită şi acceptă să ne ajute, dar de o altă manieră (Într-o altă conferinţă Maestrul Omraam Mikhael Aivanhov spune: «Când, în momentul transfigurării de pe muntele Thabor, Iisus a apărut discipolilor săi, el era atât de luminos şi strălucitor că n-au putut să suporte această lumină şi au căzut cu faţa la pământ. Această transfigurare era o erupţie a corpului său spiritual, corpul de glorie, în planul fizic. Nu sosise încă momentul pentru Iisus de a-şi detaşa corpul de glorie, de corpul său fizic pentru a trăi definitiv în el, dar el putea să apară în plenitudinea manifestării sale. Câteva persoane au putut să vadă corpul de glorie al anumitor Iniţiaţi, când se aflau în stări de încântare şi extaz: chipul lor strălucea, lumina, ţâşnea din toată fiinţa lor. Datorită acestui corp care nu este oprit de nici un obstacol material, Iniţiaţii pot călători în spaţiu, să traverseze munţii şi chiar să pătrundă până în centrul Pământului. El poate acţiona chiar la distanţă asupra creaturilor pentru a le ajuta. Da, chiar dacă corpul său fizic e bolnav un Iniţiat poate întotdeauna să lucreze şi să trimită ajutor, căci corpul fizic şi corpul de glorie sunt două realităţi total diferite. Chiar dacă un Iniţiat este muribund, chiar dacă e mort, corpul său de glorie este viu, strălucitor, el poate atinge creaturile în spaţiu pentru a le instrui, sfătui, consola şi a le da binecuvântările sale»).
Desigur ca majoritatea oamenilor, când părăsesc Pământul, nu sunt imediat liberaţi de legăturile pământeşti: ei rămân legaţi de părinţi, de prieteni (sau de duşmani !), de locuri, de averile lor, şi dacă nu sunt suficient de evoluaţi, dacă n-au în inima lor, în sufletul lor, dorinţa de a descoperi şi alte spaţii şi de a merge spre Dumnezeu, se învârt în jurul acestor fiinţe, case obiecte. Acestea sunt sufletele rătăcitoare care suferă şi care nu pot încă să se elibereze, cu toate că spiritele luminoase vin să le ajute. În timp ce aceia care au trăit pe Pământ în dragoste, lumină, virtuţi, îşi părăsesc foarte repede corpul şi zboară spre regiunile sublime unde plutesc în fericire şi bucurie. De acolo, ei pot trimite curenţi benefici la toţi cei pe care iau lăsat jos, pentru a-i ajuta, proteja, dar nu mai revin niciodată spre ei şi nici nu mai coboară, cum mulţi îşi mai imaginează. Din momentul în care sunt morţi, ei sunt foarte departe de Pământ şi nu mai revin.
Veţi spune: «Dar atunci, cum se face că spiritiştii cred că intră în comunicaţie cu anumite persoane celebre din trecut ?» NU, în realitate nu comunică cu ei, ci iată ce se întâmplă: când fiinţa umană se desprinde pentru a pleca în cealaltă parte, ea îşi lasă o parte din veşmintele sale. Bineînţeles eu nu vorbesc de veşmintele fizice ci de cele eterice şi astrale care plutesc în atmosferă şi sunt impregnate de tot ceea ce fiinţa a trăit. Sunt ca nişte coji sau învelişuri goale, părăsite de cei care le-au locuit şi care pot fi animate, însufleţite de către fluidele persoanelor reunite în şedinţele de spiritism pentru a evoca morţii. Şi cum în general aceste persoane nu sunt prea evoluate, evident că ele nu pot să degajeze decât fluide inferioare, îmbibate de pasiuni, de senzualitate, de pofte. Şi aceste fluide atrag din planul astral şi eteric toate felurile de existenţe ce plutesc şi care n-au fost încă absorbite de către centrul Pământului.
Spaţiul psihic înconjurând Pământul este curăţat în mod natural de tot ce e de prisos şi trimis în centrul Pământului; totuşi, anumite entităţi inferioare, numite larve elementare, sunt încă acolo, şi ele sunt cele care apar adesea în şedinţele de spiritism pentru a înşela şi rătăci oamenii. Şi nu numai că ele îi rătăcesc şi îi înşeală, dar îi şi epuizează, pentru că, pentru a rămâne mai mult timp vii, ele absorb vitalitatea oamenilor.

(citeşte restul conferinței cu un click pe iconul PDF de mai jos)

O poveste interesantă, inspirată din viaţa autoarei Elizabeth Gilbert, care în urma divorţului a avut curaj să apeleze la câteva experienţe radicale pentru a putea face faţă decepţiei şi pentru a se regăsi.

Julia Roberts interpretează aşadar rolul lui Liz Gilbert, o femeie căsătorită dar nefericită. Hotărăşte să pună punct relaţiei şi porneşte într-o călătorie prin care doreşte să-şi găsească echilibrul. Începe cu Italia, locul în care experimentează toate delicatesele specifice bucătăriei italieneşti şi unde, leagă prietenii cu câteva persoane deosebite. O parte a filmului care nu are nimic inedit în afara peisajelor, a arhitecturii şi a platourilor culinare care îţi lasă gura apă.

Urmează India, locul în care doreşte să-l descopere pe Dumnezeu şi să se împlinească astfel spiritual. Ia parte la toate obiceiurile indienilor, leagă noi prietenii, învaţă să mediteze şi devine ceva mai fericită. În Bali, ultimul loc din călătoria sa vindecătoare, este ajutată de un mentor înţelept. Printr-o întâmplare neprevăzută, îl cunoaşte aici pe Felipe (Javier Bardem), un bărbat şarmant şi atrăgător care îi devine prieten iar mai apoi iubit.

Ambii au trecut printr-un divorţ, ambii încercă să-şi regăsească fericirea interioară, însă amândurora le este frică să mai creadă în dragoste. Liz Gilbert se teme ca nu cumva tot ceea ce a reuşit să înveţe şi tot echilibrul pe care cu greu l-a recăpătat să fie pierdute din nou. Duce lupte interioare cu ea, apelează din nou la sfaturile lui Ketut (maestrul înţelept) şi încearcă să găsească o soluţie.

[cvg-video videoId=’20’ width=’640′ height=’480′ /]

OMRAAM MIKHAEL AIVANHOV

Conferinţa din 6 februarie 1966
Misiunea artei (simbolismul piramidei)
B

Artiştii trebuie să procedeze aidoma naturii. Piramida este reflectarea filozofiei Iniţiaţilor egipteni.
Deci, în această şcoală, care exista în trecut şi pe care unii o urmau, se putea ajunge la sesizarea lucrurilor reale, care exista în lumea subtilă şi la reflectarea lor în materie. De aceea, pe aceste genii nu le putem înţelege în totalitate astăzi. De ce? Fiindcă astăzi oamenii au abandonat aceste tradiţii, aceste practici, aceste exerciţii şi nu mai urcă sus pentru a contempla ceva pe care să le transmită apoi oamenilor, nu, nu, ei nu au timp, nu fac eforturi, se plimbă prin cârciumi, unde compun cântece, desenează prin fum câte ceva înspăimântător, fără inspiraţie departe de orice dimensiune celestă. Şi aşa, încet-încet, arta nu mai este celestă, divină, nu mai uşurează, nu-i mai conduce pe oameni spre înălţimi, ci îi lasă să zacă pe pământ, ce vreţi, e mai bine…, da, să priveşti o vacă şi s-o desenezi, în loc să contempli divinitatea! Să priveşti cum o vacă e rănită, plină de sânge pe stomac, oare ce vă poate spune acest lucru? Există asemenea pictori…
Eu am văzut, credeţi-mă, am fost în expoziţii… Eu ştiu mult mai multe decât voi, şi foarte rar poţi exclama: “O, ce frumos e!”. Este mereu prozaic, fiindcă trebuie să fim realişti. Ei bine, arta nu trebuie să fie tocmai realistă. De ce? Fiindcă nu va fi artă. Iată de ce avem nevoie de artă, fiindcă vedem lucruri prozaice, pământeşti, urâte, în jurul nostru, zi şi noapte, şi avem nevoie de ceva pentru a evada. La ce ar servi arta dacă ne-ar arăta aceleaşi urâţimi, aceleaşi erori. Ce filozofie mai este şi asta ? Arta este aici, pentru a ne ajuta, pentru a ne conduce, pentru a ne scoate din această urâţenie zilnică. Ei bine, pictorii ne arată, din nou, câteva pahare, câteva fructe, ca şi cum n-am fi văzut niciodată aşa ceva… Sau, străzi cu magazine, femei goale, urâte… Dumnezeule, măcar de-ar găsi un model ca să minuneze lumea întreagă. Aceasta este arta, da. Sigur că trebuie să arătăm realitatea, dar fotografia o poate face mult mai bine. Vedeţi, oamenii nu au o filozofie, copiază realitatea şi sunt nefericiţi.
Arta trebuie să proiecteze oamenii spre domeniul celest, pentru ca ei să poată trăi câteva minute acolo. Iată arta adevărată, poveştile cu zâne, poveştile copiilor. Adulţii au şi ei nevoie de poveşti, au nevoie să trăiască într-o lume ireală. Ei bine, această lume este reală, numai oamenii au devenit prea prozaici şi au uitat-o…, şi acum desenează proza, pământ, urâţenii, imperfecţiuni, lucruri deformate. Eu mă revolt în faţa acestei filozofii. Arta trebuie să vă prezinte ceva îndepărtat, perfect, minunat, încât să puteţi spune: “ Oh, eu doresc să fiu la fel, să avansez, să evoluez”. Cum să ne facă arta să avansăm când ea este asemenea nouă? Ea trebuie să ne prezinte Cerul pentru a merge spre el, ceva rar. Aşa va fi în viitor. Nu dau doi bani pe ceea ce este în capul altora, eu ascult de părerile Iniţiaţilor din trecut şi de astăzi. Că ceilalţi s-au îndepărtat, este treaba lor, dar vor observa că s-au rătăcit. Avem nevoie de pictori, de muzicieni, de sculptori, dar în această idee. Când ei vor începe să urce, să contempleze, să mediteze, să ceară, să caute, într-o zi se vor exprima în forme unice. Aceasta este arta. Aşa făceau pictorii şi sculptorii trecutului; astăzi, ei s-au împotmolit, s-au înecat. Trebuie să-i reeducăm, să-i instruim, acum sunt mult prea neştiutori.
În trecut ei îşi puneau o cravată specială ca să arate că erau artişti. Cineva îi întreba: “Ce faceţi?”. – “Sunt pictor”. Şi, nu fac nimic, bălăngănindu-se cu pălaria şi pletele lor lungi… Îi vedem de departe, cu mânecile lor lungi şi cu hainele lor de catifea.
Dar să lăsăm acestea. Să mergem puţin spre esenţial. Există metode pentru a crea lucruri cu adevărat adevărate, simţite, frumoase şi veşnice care nu se vor distruge niciodată. În timp ce, multe lucruri făcute de alţii vor dispare, cărţi, desene, iar ceea ce va rămâne va conduce oamenii spre perfecţiune. De aceea, limbajul nostru trebuie cunoscut, punctul nostru de vedere, care este complet altul. Nu este dezordine, nici anarhie. Vom vedea imediat…

(citeşte restul conferinței cu un click pe iconul PDF de mai jos)