DESPRE FRICA – Deepak Chopra

Category: Dezvoltare spirituala Comments: No comments

Deepak Chopra

“Deci, care este cel mai bun mod de a trata numeroasele aspecte şi deghizări ale fricii? Indiferent de faza în care se află o persoană, frica poate fi eliberată. Se începe prin a vorbi liber şi clar despre frică pe care o simţiţi. Dacă pare imposibil, din cauză că aţi fost învăţaţi că frica este un semn de slăbiciune, vorbiţi despre acest lucru. Vinovăţia este un obstacol uriaş în acest sens – şi la fel este şi ruşinea. Dar trebuie găsită o breşă şi cred că următorii paşi sunt eficienţi:
– Recunoaşte-ţi frica, privind-o că pe o senzaţie corporală.

– Consideră că această senzaţie îşi are rădăcinile în energii vechi, ce au fost acumulate.
– Cere energiei înmagazinate să iasă din corpul tău.
– Ajută această eliminare de energie, până când ai eliberat tot ceea ce e gata să plece chiar acum.

Fiecare pas are propria sa tehnică. La început, a simţi frica sub forma unei senzaţii corporale, te face să o scoţi din domeniul minţii.
Frica are o voce. Ea vorbeşte despre numeroase pericole; acumulează scenarii catastrofice – şi trece la nesfârşit de la unul la altul. Ca voce, frica este extrem de convingătoare, iar cuvintele sunt în legătură cu reacţiile fizice. Acestea sunt mult mai uşor de eliberat decât gândurile. Gândurile vin şi pleacă – adesea crescând în intensitate, pe măsură ce le opui rezistenţă. Senzaţiile fizice sunt mai obiective.

Mai întâi, localizaţi-vă senzaţiile fizice de frică. Ele includ adesea muşchi încordaţi – deci, mai întâi exploraţi zonele sensibile ale gâtului, frunţii, pieptului, fosei stomacului şi spatelui inferior. Câteodată simţim o mare slăbiciune sau greutate în braţe şi picioare. Ori de câte ori gândurile voastre o iau razna, este posibil ca tensiunea arterială să crească – dar nu există o modalitate fizică de a simţi acest lucru. Vreţi o senzaţie pe care să o puteţi localiza? Concentraţi-vă pe pulsul în creştere, pe stomacul care tremură, pe genunchii şi picioarele care se înmoaie şi aşa mai departe – pe orice care poate fi asociat cu frică sau nelinişte, în orice formă s-ar manifesta ele.

Aceste senzaţii sunt reziduuri biologice ale unor experienţei.

De exemplu, când îţi aminteşti că te-a înspăimântat ceva, corpul tău – ca şi mintea, de altfel – revăd scena şi, în loc să şi-o reamintească doar, el recreează aceleaşi simptome pe care le-ai simţit în momentul respectiv. Revine aceeaşi senzaţie cumplită de frică, aducând cu ea o semnătură fizică manifestată în trup, care reprezintă expresia energiei sale.
În cadrul vindecării, energia este mai importantă decât gândurile care o însoţesc. Ca o pietricică în pantof, o energie răscolitoare vă rea¬minteşte constant de prezenţa sa, trimiţând semnale de durere. Nu are nici un rost să vă gândiţi în permanenţă cât de mult vă răneşte pietricică; până când nu înlăturaţi sursa de energie, nu are loc nici o vindecare. Tot aşa, frica şi neliniştea trimit nenumărate gânduri – însă, până când nu înlăturaţi energia care însoţeşte gândurile, nu se va produce o vindecare de durată. Frica se va ataşa la un nou set de gânduri.
Acum, cereţi-i acestei energii să plece şi ajutaţi-o să o facă. Acest ajutor – care reprezintă pasul decisiv – poate fi dat în multe feluri:
Respiraţie profundă, relaxată.Cu fiecare inspiraţie, coborâţi aerul până la abdomenul inferior, apoi lăsaţi-l să iasă natural, ca şi cum aţi ofta.
Ascultare, întrebaţi în interior ce vrea energia să ştiţi. Noi toţi avem mii de sertăraşe cu traume pe care ni le amintim la un moment dat, fiecare însoţită de propria sa poveste. Deschideţi-vă cu sinceritate, ca să auziţi şi să vedeţi de unde vine energia. Pe măsură ce primiţi mesajele şi imaginile, întâmpinaţi-vă frică cu înţelegere, dându-i posibilitatea de a se debloca şi de a se elibera.
Mişcare. Energiile blocate sunt îngheţate; sunt ca nişte blocaje de gheaţă în râul conştientei, sau ca depunerile formate în artere. Ceea ce este înţepenit, trebuie făcut să se mişte. Ceea ce este îngheţat, trebuie să se topească. Multor oameni le este de ajutor să se mişte fizic. Alergarea şi exerciţiile fizice constituie o modalitate bună pentru eliberarea tensiunii superficiale. Energiile profunde răspund atunci când se acţionează fizic asupra lor – prin zvârcolire, zguduire şi tremur, de exemplu – dacă acestea reflectă ceea ce simţiţi. Tropăitul şi bătutul din picioare sunt eficiente, atunci când energia înţepenită îşi are rădăcinile în mânie.
Zgomote. Spaima are o voce nearticulată, o voce căreia nu-i plac cuvintele, deoarece ele sunt prea slabe pentru intensitatea sentimentului resimţit. Spaima preferă să ţipe. Ea ţipă, geme, se jeluieşte, scânceşte şi plânge în hohote. Când simţiţi senzaţiile profunde ale fricii, lăsaţi astfel de sunete să iasă firesc la suprafaţă. Nu le înăbuşiţi. (Ţipatul într-o pernă poate fi un ajutor imens.)

Începeţi mai blând, prin modularea vocii. Când simţiţi o senzaţie corporală, murmuraţi sau gânguriţi tonul acelei senzaţii, apoi lăsaţi energia să-l poarte, înalt sau grav, oriunde vrea el să meargă. Dacă sunetul nu vi se pare potrivit, începeţi cu acel „Hmm” satisfăcut, ce apare spontan la gândul că mâncaţi ceva delicios. Aceasta este o intonaţie posi¬bilă – şi există şi multe altele, cum ar fi gemete, oftaturi de dezamăgire, mormăituri guturale ce însoţesc un efort fizic etc. S-ar putea să vă feriţi de tonurile durerii, de vaietul său strident, sau de plânsul în hohote al copilaşului, care-i zguduie întregul trup – însă ele vă sunt încă accesibile, cum ar fi ţipătul, care este prima reacţie la o lovitură, în special dacă vine prin surprindere. Toate acestea aparţin arsenalului vostru folosit împotri¬va fricii şi, întrucât ele vă implică atât trupul, cât şi centrii emoţionali ai creierului, sunetele au o capacitate puternică de a localiza suferinţa, de a o exprima şi, apoi, de a o elimina.”

“Există un alt element crucial pentru eliberarea fricii. Am observat că suntem dispuşi să eliberăm cele mai intime şi mai ascunse frici, atunci când avem un sentiment de încredere, încredere înseamnă că ţi se oferă asigurarea că eşti în siguranţă – şi o poţi accepta. Ambele părţi sunt necesare – trebuie să existe oferta deschiderii emoţionale şi, de aseme¬nea, capacitatea de a accepta că există cu adevărat un refugiu sigur.
Întrebarea este, unde putem găsi această încredere? În primul rând, trebuie să aveţi încredere în voi înşivă, să fiţi suficient de siguri că nu veţi fi blocaţi de propria voastră manifestare. Cu toţii ne simţim inhibaţi. Este jenant să-ţi manifeşti sonor spaima. Priviţi înăuntrul vostru şi întrebaţi-vă dacă aveţi vreuna dintre convingerile următoare:

Am suferit atât de mult, încât e prea târziu pentru a mă schimba.
Aştept pe cineva care să-mi observe suferinţa.
Suferinţa mea înseamnă că sunt în viaţă.
Merit să trăiesc în acest fel.
Strig pentru a fi iubit.
Nu-mi este dat să înţeleg.

Fiecare dintre aceste atitudini vă dă un motiv pentru a vă prelungi suferinţa şi a-i bloca eliminarea. De fiecare dată când repetaţi aceste raţionamente, îngroşaţi zidurile care vă întemniţează. Aveţi libertatea de a păstra aceste convingeri cât de mult vreţi – însă energiile blocate devin din ce în ce mai puternice, cu cât sunt reprimate mai mult. Ciclul negării şi al suferinţei trebuie întrerupt, în locul convingerilor negative care au îngroşat pereţii reprimării, începeţi să absorbiţi acele convingeri care subţiază zidurile, chiar dacă nu le-aţi acceptat, încă, în totalitate. Fiecare convingere pozitivă anulează una negativă: u are nici o importanţă cât timp am suferit; mă pot schimba.

Poate că nu sunt destui oameni care au observat suferinţa mea şi au luat-o în serios, însă eu am observat-o – şi asta e suficient.
Suferinţa nu mă ţine în viaţă – ea îmi închide nenumărate posibilităţi, împiedicându-le să se manifeste în viaţa mea.
Merit să fiu vindecat.
Nu am nevoie să fiu salvat; am nevoie de ajutor, întotdeauna există cineva dispus să ajute.
Fac orice pentru a fi iubit, deci e timpul să găsesc persoana potrivită, cineva care îmi poate auzi cuvintele şi răspunde nevoii mele.
S-ar putea să nu înţeleg ce mi se întâmplă acum – dar, dacă voi păşi pe calea vindecării, înţelegerea va veni de la sine.

Ceea ce începeţi acum să faceţi se numeşte o atitudine vindecătoare. De aici puteţi porni în multe direcţii. Păstraţi la îndemână această listă de convingeri şi, atunci când vă simţiţi descurajaţi, întoarceţi-vă la ea. Discutaţi cu alţii cum au transformat ei o atitudine negativă într-una pozitivă. Ocupaţi-vă de un singur punct de pe lista negativă şi dedicaţi-i o zi întreagă, pentru a examina modul în care această convingere v-a afectat – apoi, în ziua următoare, înlocuiţi-o cu o convingere pozitivă. Ţineţi un jurnal în care vă dezvăluiţi vouă înşivă, cu cea mai mare onestitate posibilă, modurile în care vă influenţează atât convingerile negative, cât şi convingerile pozitive.
Dezvoltarea unui nou sistem de convingeri este o campanie militară – şi trebuie să luptaţi din două direcţii.
Dacă citirea afirmaţiilor negative vă trezeşte mânia sau un alt gen de rezistenţă, fiţi foarte atenţi; aţi atins un punct dureros. Dacă simţiţi cu adevărat că nu vă puteţi schimba, când vi se spune că puteţi, vor apărea frustrarea, furia, auto-compâtimirea, defetismul – o mulţime de copii vitregi, care apar ca urmare a acceptării unei resemnări deznădăj¬duite. Scoateţi la lumină aceste sentimente. Aşterneţi-le pe hârtie. Aşe-zaţi-vă la calculator şi creaţi un document cu titlul: „De ce nu mă voi schimba niciodată”, sau „De ce nu observă nimeni că sufăr”. Lăsaţi să curgă întregul şuvoi al certitudinii voastre că aţi fost persecutaţi şi ne¬dreptăţiţi, neglijaţi şi trecuţi cu vederea. Nu vă judecaţi gândurile şi nu corectaţi ortografia, în timp ce le scrieţi. Până când nu vă confruntaţi cu ceea ce simţiţi cu adevărat – şi nu cu ce ar trebui să simţiţi – vindecarea nu poate începe.

La un moment dat, veţi schimba direcţia şi veţi fi încântaţi să creaţi un sistem nou, pozitiv, de gândire.

Indiferent de faza în care vă aflaţi pe această cale, aplicaţi în fie¬care zi acelaşi mod de reamintire – nu forţaţi nimic. Bucuraţi-vă de fiecare posibilitate minusculă de a înţelege ce se întâmplă, de fiecare des¬chidere cât de mică. A muta pe rând câte o cărămidă pare a fi ceva lip¬sit de importanţă – dar vine ziua în care întreaga închisoarea se pră-buşeşte.
Fiţi răbdători şi blânzi cu voi înşivă. Nu vă lăsaţi tulburaţi de mânie. O dată ce ştiţi ce v-a făcut să fiţi mânioşi şi frustraţi, opriţi-vă. Cereţi răspunsuri pentru frustrările voastre; pătrundeţi conştient până la sursa lor cea mai profundă – care este, întotdeauna, frica.
Parcurgerea întregului labirint al neliniştii sau depresiei ar putea să dureze ani de zile – însă, dacă sunteţi hotărâţi, vindecarea durează mult mai puţin decât v-a fost necesar pentru a vă crea rănile, iar eliberarea de spaimă poate veni rapid, încă de la începutul acestui proces, veţi face paşi uriaşi spre vindecare.”

“Aş vrea să tratez separat fiecare dintre aceste simptome din anatomia fricii, deoarece vindecarea diferă, în funcţie de faza de nelinişte în care se află o persoană şi de reacţiile individuale la acea frică.

Şoc şi amorţeală: Mintea este folosită pentru a se proteja de ameninţări – trecându-le cu vederea şi negându-le. Chiar dacă s-ar putea prevedea cu uşurinţă că urmează să se întâmple ceva foarte rău – o boală de inimă, de exemplu, în cazul unei persoane care nu face niciodată mişcare, fumează şi mănâncă numai grăsimi – totuşi, ştirea că este pe punctul de a i se întâmpla ceva fatal soseşte cu un şoc. Dacă mintea a reuşit să se amăgească îndeajuns, o cantitate uriaşă de suferinţă, care a fost mult timp înăbuşită, erupe acum dintr-o dată. Acest stres este mult prea mare pentru a putea fi acceptat. Reuşind să se amorţească, mintea este capabilă să stăvilească, pentru o vreme, torentul suferinţei.

După un timp, şocul şi amorţeala iau sfârşit. Aşa cum am menţionat anterior, aceasta este doar prima fază. Energiile blocate ale mâniei, fricii şi tristeţii vor să-şi facă drum spre ieşire. Cu toate acestea, o persoană le poate opri revărsarea naturală, alegând să rămână amorţită. Ea poate decide, la un anumit nivel, că rezistenţa este singurul mod de supravieţuire. Ca rezultat, lumea ei interioară se comprimă, întrucât nici unul dintre noi nu poate spune că s-a eliberat complet de traumele trecutului, psihiatrii descoperă rezervoare imense de durere la oameni care aveau impresia că singura lor problemă era insomnia, sau incapacitatea de a păstra o relaţie. Problema amorţelii este mult mai importantă decât ne dăm seama.
Conştiinţa comprimată vă răpeşte în multe moduri libertatea. Ea este ca o menghină invizibilă, care vă restrânge reacţia emoţională, reducându-vă la minimum forţa vitală. Deşi sună abstract, conştiinţa comprimată provoacă o gamă largă de probleme. Ele încep cu indiferenţa: când te forţezi să nu simţi, nu poţi fi sensibil faţă de alţii. Nu poţi simţi empatie pentru situaţia în care se află; nu eşti deschis faţă de punctul de vedere al celuilalt. Oamenii indiferenţi par distanţi şi izolaţi. Ei lasă impresia că nu le pasă de sentimentele nimănui – când, în realitate, nu sunt capabili să o facă. Conştiinţa lor comprimată este focalizată total pe rezolvarea conştientă sau subconştientă a propriei lor suferinţe.
Neajutorare şi vulnerabilitate: în cazul celor mai mulţi dintre noi, după ce trece şocul iniţial, mintea încearcă să activeze vechile sisteme de apărare – însă, adesea, ele nu mai funcţionează. Impactul stresului este prea puternic; emoţiile care izbucnesc, refuză să mai fie oprite. Când îţi dai seama că nu mai ai apărare împotriva propriei tale frici, începi să te simţi vulnerabil. Din multe puncte de vedere, este sănătos să te simţi vulnerabil. Aceasta arată că nu eşti izolat – nici faţă de tine însuţi şi nici faţă de alţii, însă este extrem de greu să trăieşti cu sentimentul neajutorării. El însuşi poate produce teamă – şi mintea se luptă să recâştige controlul.

Panică: Dacă nu eşti capabil să redobândeşti controlul, următoarea fază este panică. Panica se naşte atunci când mintea este atât de împovărată de suferinţă, încât nu mai este coerentă. Frica bântuie mintea după plac, dărâmând toate barierele, întrucât sistemul minte-trup este adaptat să restabilească echilibrul prin orice mijloace, această incoerenţă totală durează doar pentru scurt timp. Panica este una dintre cele mai înfricoşătoare experienţe pe care le poate avea cineva, dar este aproape întotdeauna temporară.
Atacurile de panică, ce-i lovesc pe unii oamenii fără nici o cauză externă, îşi au rădăcină în amintirile unei traume anterioare – la fel cum se întâmplă şi cu atacurile fricii. Imagini generate în interiorul minţii devin mecanisme de declanşare, ca şi cum ar fi evenimente externe, şi nu interne – şi reacţia în lanţ a fricii porneşte, fără a mai putea fi oprită. Din cauză că imaginile vechi pot reveni şi pot produce vătămare, mult după ce au fost vizionate, este de importanţă vitală să ne protejăm copilaşii şi să nu-i lăsăm să vadă filmele înspăimântătoare pe care posturile de televiziune le transmit în timpul catastrofelor. Copiii care par să nu manifeste teamă în evenimente ca cele de la 11 septembrie, îşi amână adesea reacţiile până mult mai târziu. Aceia dintre noi care au crescut în timpul războiului rece pot confirma oroarea pe care am simţit-o mulţi ani după ce am văzut fotografii cu bomba atomică – cu toate acestea, nu-mi amintesc să le fi arătat vreodată părinţilor mei această teamă interioară. Era ceva intim – şi, în special din acest motiv, înspăimântătoare.
Oricât de acut s-ar manifesta în exterior, panică nu este unitatea de măsură a gravităţii crizei.

Mânie: Mânia poate fi o emoţie primară – dar, în lumea fricii, ea este un mecanism secundar de apărare. Oamenii devin mânioşi, atunci când sunt incapabili să-şi stăpânească sentimentele de neputinţă. Exteriorizarea este folositoare pentru două scopuri. Ea te face să simţi că ai iarăşi control asupra ta – iar, fără stăpânirea de sine, unii oameni ar fi într-o panică totală, în al doilea rând, ea direcţionează emoţiile spre exterior, găsind un inamic extern vizibil, bun de atacat.
Trebuie să devii conştient de emoţia primară, înainte de o putea elibera. Dacă ştii că emoţia primară este neajutorarea – în atacurile teroriste, aceasta era foarte uşor de acceptat – mânia poate fi stăpânită şi observată ca ceea ce este ea în realitate, un mecanism de apărare. Dacă refuzi să accepţi că ţi-ai putea pierde vreodată stăpânirea de sine, devenind neajutorat, mânia se justifică pe sine ca fiind răspunsul „corect”. De aici, calea până la intoleranţă şi violenţă este scurtă.
Nelinişte: Frica cronică, cea care te trezeşte noaptea şi loveşte fără avertizare în viaţa de fiecare zi, este denumită nelinişte. Ea este una dintre cele mai răspândite forme ale suferinţei în societatea noastră, amplificată după atacurile teroriste – dar prezentă şi cu mult timp înainte.

Neliniştea se percepe ca o groază fără nume. Ea poate fi liniştită pe cale medicală, dar tranchilizantele nu înseamnă vindecare. Ea poate fi resimţită în continuare în forme moderate, menţinând o stare de nervozitate constantă şi senzaţia că eşti tot timpul gata să-ţi pierzi controlul -sau poate fi simţită acut, atunci când o persoană este inundată de frică, fără un motiv aparent.
Frica devine nelinişte, atunci când o ameninţare nu mai este iminentă, dar nu poate fi uitată. Neliniştea este bazată pe memorie. Ea nu vine din exterior, ci din lumea noastră interioară. Deoarece se dezvoltă din reacţiile primare pe care le avem faţă de un pericol fizic, neliniştea rămâne legată de evenimentele exterioare. O femeie căreia i se spune că tumoarea ei la sân este malignă, se va cufunda în nelinişte – şi starea de nelinişte continuă, până când se face din nou sănătoasă.

Depresia: Deşi s-ar putea să nu se manifeste ca atare, depresia are la bază frica şi neliniştea. Depresia este durerea îndreptată împotriva sinelui. Privind expresia de pe feţele oamenilor deprimaţi, înţelegi cât de posomorâţi, retraşi, extenuaţi şi trişti se simt. Ei abordează viaţa cu pasivitate şi resemnare. Avem tendinţa să uităm acest lucru şi să tratăm depresia – în special pe cea proprie – ca pe o slăbiciune; dacă alţii îşi găsesc fericirea în viaţă, considerăm că este vina noastră că nu am reuşit. Astfel de raţionamente se leagă de vinovăţie şi oamenii deprimaţi îşi dau seama adesea, în mod acut, că şi-au dezamăgit familia şi prietenii. Se gândesc la ei înşişi ca la norul întunecat care ameninţă fiecare ocazie fericită.
Dacă priveşti depresia fără judecată, o poţi percepe ca fiind frontul suprem pe care se dă lupta împotriva fricii. Oamenii deprimaţi sunt pe punctul de a renunţa şi, într-adevăr, unii vor face alegerea cumplită de a încerca să-şi pună capăt vieţii. Dar înaintea acestei faze, depresia este o ultimă linie de apărare, cea în care mintea fuge să-şi găsească adăpost, reducând toate activităţile la minimum şi asigurând doar activităţile suficiente pentru supravieţuire.

Deşi a devenit ceva normal să pronunţăm cu uşurinţă cuvântul „depresie” – ca şi cum am discuta despre o răceală, sau despre o banală durere de cap – nu pot să nu simt cât de patetică este această stare. Pentru mine, să văd o persoană deprimată este ca şi cum aş urmări un cal splendid de curse care şi-a rupt piciorul. Atât de multă splendoare există într-o fiinţă umană, încât ţi se rupe inima să o vezi închisă şi aproape stinsă.”

Autor: Deepak Chopra

Recomandăm următoarele articole:
Cum îţi poate fi de folos Frica
FRICA VERSUS IUBIRE
Frica este iubire degradată – Scoala Zeilor
Ştiinţa educaţiei
DESPRE SPERANȚE

Leave a reply

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>