suflet tagged posts

Pacea sufletească este cea mai mare bucurie – Înțelepciune orientală

“Noi trăim unii cu alţii, dar nu ştim ce înseamnă să trăieşti în cuplu. Putem trăi ani de zile împreună fără să aflăm acest lucru. Priviţi prtetutindeni în lume: oamenii trăiesc împreună, nimeni nu trăieşte singur: soţii cu soţiile, soţiile cu soţii, părinţii cu copiii, părinţii cu prietenii. Toţi trăiesc alături de alţi oameni. Viața nu există decât în asociere, dar ştiţi voi ce înseamnă asocierea?

Trăieşti alături de o soţie timp de 40 de ani şi poate că nu ai trăit împreună cu ea nici măcar o singură clipă. Chiar şi când faci dragoste cu ea te gândeşti la alte lucruri. Nu eşti prezent,. iar dragostea devine un act mecanic.

Am auzit că odată Mulla Nasruddin s-a dus la un film cu soţia. Erau căsătoriţi de cel puţin 20 de ani. Filmul la care s-au dus era un film de dragoste. La plecare, soţia i-a spus lui Mulla: “Nasruddin, tu nu faci niciodată dragoste cu mine aşa cum au făcut actorii aceia. De ce?”
Nasruddin i-a răspuns: “Eşti nebună? Ştii cu cât sunt plătiţi să facă asemenea lucruri?”

Uniunea spiritului și a sufletului nostru – cu Spiritul Cosmic și Sufletul Universal

“Universul este opera a două mari Principii, masculin și feminin, Spiritul Cosmic și Sufletul Universal care se unesc pentru a crea. Ceea ce noi numim spiritul ( masculin) și sufletul (feminin) sunt niște emanații ale acestor două Principii creatoare. Asemenea lor, prin spiritul și sufletul nostru, și noi suntem niște creatori. Această putere de a crea o putem exersa numai dacă prin conștiința noastră suntem capabili să ne înălțăm mai sus, până la regiunile în care domnește lumina singură.

Activitățile spirituale ce fac din noi niște creatori adevărați sunt rugăciunea, meditația, contemplarea, identificarea. În dorința de a ne alătura și a pătrunde Sufletul Universal, această lumină care este materia creației, noi o fertilizăm prin spiritul nostru. Iar sufletul nostru, care primește atunci germenii Spiritului Cosmic începe să aducă pe lume niște copii divini: inspirația, liniștea, bucuria, niște fapte de noblețe și iubire.”

Autor: Omraam Mikhaël Aïvanhov

Recomandam urmatoarele articole:
– UMBRA, Polul întunecat al sufletului
– O seara frumoasa lumina pace linistea iubirea in suflet!
– Manipulator de suflete sau metafizician genial?
– Sufletul pereche
– OSHO – Farmacie pentru suflet

Capitolul 3 – Cum să medităm?

Primul lucru de care ai nevoie pentru o meditaţie corectă este o atitudine mentală adecvată, în special, aşa cum am mai spus: atitudinea de ascultare.
Majoritatea oamenilor rareori ascultă. Sunt surzi la simfonia de sunete din lumea care îi înconjoară. Sunt surzi la ceilalţi oameni, pentru că sunt mai preocupaţi să-şi spună propriile opinii. Îşi tratează propria conştiinţă ca şi cum ar fi un defect care trebuie depăşit. Se comportă ca şi cum ar duce o campanie publicitară permanenta pentru propriile lor idei. Asemenea pariorilor la cursele de cai, ei vor încontinuu să câştige calul care trebuie.
Procesul acesta nu are sfârşit. Fiecare orizont atins, în cazul în care este atins, nu face decât să deschidă noi perspective ale aşteptărilor şi ale dorinţelor. Unii oameni, atunci când o speranţă nutrită îndelung ia sfârşit, îşi trăiesc restul vieţii într-o lume fermecată a visurilor, numită Ar-Fi-Putut-Să-Fie.
De ce nu laşi deoparte acest proces câteva minute în fiecare zi? Nu-i mai decretă universului opiniile tale. Există o stare de conştiinţă care precede însuşi procesul de gândire. Caut-o. Sălăşluieşte în calmul interior. În mod sigur, această stare nu este uşor de găsit. Cu toate acestea, ascultarea este unul dintre lucrurile care te pot ajuta să o găseşti.
Ascultă-ţi gândurile. Ascultă ceea ce este; nu continua să insişti asupra a ceea ce crezi tu că ar trebui să fie. Armonizează-te cu lucrurile aşa cum sunt.
Antrenează-ţi mintea să accepte ceea ce, pur şi simplu, este.
Meditaţia este opusul impunerii voinţei tale lumii. Abandonează, fie şi pentru câteva minute numai, procesul de concepere a planurilor şi proiectelor. Cu toate acestea, fii mai conştient, nu mai puţin conştient. Aşa cum ţi-am recomandat să acţionezi liniştit, la fel, în momentele de linişte, fii conştient în mod dinamic.
O dată cu apariţia liniştii, este posibil să fii tentat, la început, să te laşi purtat într-un fel de stare semi-subconstienta. Această stare este, într-o anumită măsură, odihnitoare, ca şi somnul. Însă este o odihnă temporară; nu împrospătează spiritul. Şi nici nu are puterea de a-ţi îmbunătăţi viaţa, asemenea supraconstiintei. Odihnă impusă subconştient îţi reduce nivelul de energie şi puterea de voinţă şi te face supusul unor situaţii asupra cărora tu ar trebui să deţii controlul. Este nevoie de o voinţă puternică, sursă a unei energii uriaşe, pentru a te ridica deasupra furtunilor vieţii sau chiar pentru a le potoli.
Nu cauta liniştea aşa cum a făcut-o o femeie despre care după moartea soţului, se spunea: Suporta foarte bine. Medicul i-a prescris tranchilizante şi abia dacă îşi dă seama de ceea ce s-a întâmplat cu ea. Starea de relativă inconştienta nu aduce nici victoria şi nici o amânare prea lungă a trăirilor.
Calmul născut din meditaţia profundă reprezintă un nivel de conştiinţă şi, prin urmare, de voinţă şi energie superior oricăruia dintre cele experimentate în stadiile inferioare. Calmul născut din meditaţie îţi permite nu numai să rămâi liniştit în timpul perioadelor de activitate intensă, ci şi să înfrunţi şi să accepţi, cu o înţelegere profundă, încercările vieţii.
Aşadar scopul tău trebuie să fie întotdeauna acela de a rămâne permanent calm în mod activ şi activ în mod calm.
Pentru a-ţi cultiva calmul interior, ascultă cu atenţie tăcerea lăuntrică. În acest context, a asculta este sinonim cu a fi pe deplin conştient, pentru a nu intră mental în derivă, ci pentru a te avânta spre înălţimi mai mari ale conştiinţei.
Nu există o limită a înălţimilor care pot fi atinse în supraconstiinta. Această stare este naturală pentru fiecare, cu toate că foarte puţini oameni au explorat-o vreodată. (După cum spunea Sri Krishna în scrierea indiană Bhagavad Gita, dintr-o mie, cineva pe mine mă caută. ) Cu toate acestea, mulţi oameni au reuşit să zărească supraconstiinta cu coada ochiului în cursul momentelor de linişte interioară sau în timpul somnului. Meditaţia constituie un mijloc de armonizare a minţii cu supraconştientul şi, cu timpul, de pătrundere în acea stare. Pentru a dobândi acesta stare de conştiinţă, nu trebuie decât să împrăştii ceata neliniştii mentale.
Supraconștiința este acel aspect al minţii armonizat cu marea curgere a vieţii. Pentru atingerea supraconștiinței, îţi va fi de ajutor să ştii că ea are un loc anume în creier. Acest loc este situat în lobul frontal, în spatele frunţii, într-un punct situat la mijlocul distanţei dintre sprâncene. Privind în sus către acest punct şi concentrându-te, profund liniştit şi relaxat, asupra lui, vei deveni pe deplin conştient, cu timpul, de acest aspect – cel mai înalt – al fiinţei tale.
Ascultarea presupune, aşa cum am subliniat, o atitudine mentală de receptivitate. Cu cât devii mai profund şi mai conştient receptiv, cu atât mai profunde şi mai aducătoare de satisfacţii vor fi meditaţiile tale. Prin receptivitate, vei începe să îţi înţelegi legătură cu întreaga viaţă. Deoarece fiinţele omeneşti sunt asemenea undelor de pe marele ocean al existenţei. Impresia noastră de independenţă nu este nimic mai mult decât o simplă iluzie produsă de ego-constiinta şi întărită de ataşamentul nostru faţă de preocupările meschine.
Copilul care se joacă cu jucăriile sale, femeia care plânge o moarte recentă, tinerii îndrăgostiţi care sar jucându-se pe plajă, bătrânul aşezat pe o bancă din parc, retrăindu-şi amintirile, toate acestea fac parte din propria ta realitate mai largă!
Nu eşti numai Joe sau Sally Green care are de reparat o verandă, de umplut un frigider pentru sfârşitul săptămânii, de făcut curăţenie într-un apartament, de dus copiii la şcoală sau de pregătit un contract de afaceri. Eşti toţi aceşti oameni şi încă mulţi alţii.
În realitatea ta mai largă, eşti însuşi Oceanul Vieţii!
Prin receptivitatea sentimentelor şi a simpatiei, ca şi a gândurilor, îţi vei cultiva intuiţia, pecetea vieţii supraconştiente.
Prin urmare, ascultă. Fii receptiv. Fii relaxat. Fără relaxare – a minţii, dar şi a trupului – nu vei putea să te concentrezi profund. Şi nu vei deveni niciodată cu adevărat receptiv.

Întrebări şi răspunsuri.

Întrebare: Îmi poţi recomanda ceva care să mă ajute să devin mai conştient de gândurile mele în timp ce meditez?

Răspuns: Important este să nu te laşi cuprins de gânduri. Să nu fi asemenea înotătorului slab care se lasă dus de curentul puternic al unui rău. Rămâi, mental, pe mal şi urmăreşte curentul trecând de tine. Observă calm curgerea, mental detaşat de ea. Imaginează-ţi că malul pe care stai este situat la ceafa ta, în zona bulbului rahidian. De fapt, acesta este sediul ego-constiintei. Din această poziţie, urmăreşte-ţi gândurile şi sentimentele curgând pe lângă tine. În timp ce le priveşti, dă-ţi seama că nu numai gândurile tale trec, ci şi însăşi percepţia ta a ceea ce este important. Nimic din viaţa ta – nici gândurile interioare, nici împrejurările exterioare – nu este bătut în cuie. Dacă un gând, un sentiment sau o împrejurare ţi se pare permanentă, aceasta se întâmplă numai din cauză că s-a agăţat, temporar, de stâncă impunătoare a ataşamentului.
Detaşează-ţi treptat sentimentele de fluxul neîncetat. Gândeşte-te că acest mâl este situat în sediul supraconstiintei, în punctul dintre sprâncenele tale.
Treci dincolo de el, către un tărâm al eliberării definitive din ceața păgână şi neagră (cum spunea Omar Khayyam) a iluziilor.

Întrebare: Mi-ar fi de folos dacă aş asculta şi răul (apă)?

Răspuns: Fără îndoială. În această carte, am folosit cuvântul ascultare, în parte pentru a spori gradul tău de înţelegere a absorbirii totale. Nu privi doar râul: ascultă-l. Ascultă-i valurile lovind malurile. Simte mirosul apei. Gustă apa chiar. Fă astfel încât trăirea experienţei răului să fie cât mai reală cu putinţă pentru imaginaţia ta.

Întrebare: Dar este, realmente, bine să-ţi imaginezi lucrurile? Nu există în această pericolul de a te iluziona singur? Mă întreb dacă nu cumva un risc al meditaţiei ar putea fi acela de a lăsa în minte să apară imagini false venite din subconştient, care să imite realitatea. Bănuiesc că halucinaţiile apar cu o mai mare uşurinţă atunci când mintea este liniştită. Nu este acesta, oare, tocmai un avantaj al stării împotriva căreia ne-ai prevenit, aceea de nelinişte?

Răspuns: Ai dreptate! Unul dintre obstacolele ce apar pe calea meditaţiei, enumerate de Patanjali, care, timp de mii de ani, a fost autoritatea recunoscută în materie de yoga, este reprezentat de viziunile false. Cu toate acestea, problema nu rezidă în imaginaţie ca atare. Facultatea imaginativă poate constitui un ajutor nepreţuit în privinţa atingerii cunoaşterii spirituale, ca şi în privinţa oricărui fel de creativitate. Mai curând, problema ar fi aceea a unei imaginaţii indisciplinate. Mintea conştientă este influenţată permanent de subconştient. Este chiar şi mai influenţată atunci când este neliniştită. Întrucât, în ciuda faptului că este posibil ca atenţia să nu fie suficient de bine concentrată pentru a îmbrăca temerile şi năzuinţele în forme halucinatorii, nu există nici o îndoială că ea face, în permanenţă, aluzii constante la nişte idei pentru care nu există nici un fel de bază rezonabilă. Aceste aluzii se ridică la nivelul conştientului din subconştient. Oamenilor li se pare că detectează ceva maliţios într-o afirmaţie inofensivă sau certitudinea eşecului într-o dificultate temporară. Dacă mintea conştientă este deschisă la sugestii în mod pasiv, este influenţată cu uşurinţă şi nu întotdeauna într-un sens constructiv. Dacă pluteşte în derivă în timpul meditaţiei, cum poate foarte uşor să facă în condiţiile în care voinţă nu este angajată în mod activ, este posibil ca în conştient să apară imagini care sunt pur subiective, nici pe departe supraconştiente. Acest proces este un gen de vis conştient. Cu toate acestea, cultivându-ţi în mod activ imaginaţia, mintea conştientă este menţinută activa într-o manieră mai dinamică. Astfel, se obţine controlul asupra puterii de sugestie a minţii subconştiente.
Şi expresia artistică poate reprezenta un mijloc de îmblânzire a minţii subconştiente. Important este că artistul să preia controlul, şi nu doar să îşi deschidă conştientul la sugestiile venite din subconştient. Metodă este simplă: înalţă în supraconştient orice gând căruia vrei să-i dai formă artistică. Apoi, invita subconştientul să interacţioneze cu această inspiraţie superioară. Ştiinţa a descoperit că persoanele care se angajează în diverse forme de activităţi creative îşi dezvoltă, practic, creierul în regiuni care sunt angajate în respectivele activităţi. Compozitorii şi muzicienii îşi dezvoltă partea muzicală a creierului; nu este vorba doar despre faptul că îşi datoresc talentul dezvoltării anterioare a regiunii respective. La fel, pictorii şi sculptorii îşi dezvoltă zonele creierului destinate sensibilităţii vizuale.
Este posibil să îţi dai seama, doar privind un artist, dacă practică o artă din domeniul vizual sau muzical. Energia să pare să curgă mai mult către simţul auzului dacă este muzician. Dacă este pictor, accentul vă fi pus, evident, pe simţul văzului. Bijutierii, după cum am observat, au adeseori ochii mai strălucitori decât ceilalţi oameni. Este posibil şi că scriitorii şi compozitorii să pară că îşi concentrează energia mai mult asupra simţului interior al văzului sau auzului.
În acest fel, vizualizările care sunt concentrate asupra oricărui aspect al căutărilor spirituale dezvolta zonele corespunzătoare ale creierului. De exemplu, vizualizările care sunt direcţionate spre punctul dintre sprâncene dezvolta lobul frontal al creierului exact în această zonă. Cu cât poţi să menţii mai mult concentrarea asupra acestui punct, cu atât mai repede experienţele adevărate ale supraconstiintei vor veni la tine.

Întrebare: Dacă nu sunt Joe sau Sally Green şi nimeni altcineva, de ce am impresia că propriul meu corp şi propria mea personalitate mă definesc atât de mult? Fără îndoială, dacă ar fi să dizolv eu însumi aceasta identitate, mi-aş dizolva propria fiinţă, nu-i aşa? Cum pot să dizolv acest creier şi să nu pierd, totodată conştiinţa? Oare conştiinţa însăşi nu depinde tocmai de activitatea creierului?

Răspuns: Aceasta este una dintre marile greşeli pe care le fac oamenii, mai ales în cadrul ştiinţei. Conştiinţa nu ar putea să fie produsă de către creier într-o mai mare măsură decât ar putea să fie produsă de un calculator, care este atât de frecvent comparat cu creierul uman prin modul în care funcţionează. Mai curând, conştiinţa precede atât crearea creierului, cât şi a corpului. Este nevoie de conştiinţă pentru a gândi; nu gândul este cel care produce conştiinţa.
De asemenea conştiinţa precede manifestarea ego-ului. Realitatea sufletului este intrinsecă realităţii vieţii. Sufletul este etern conştient. Ego-ul, asemenea unui val de pe suprafaţa oceanului, nu este decât o manifestare a conştientizării profunde a sufletului. Ego-ul a fost definit de Paramhansa Yogananda ca sufletul identificat cu corpul. În cele din urmă, el este depăşit în starea de extaz , după cum a spus Iisus Hristos: Căci oricine îşi va salva viaţa o va pierde; dar cel care îşi pierde viaţa în numele meu, acela şi-o va salva. Cu alte cuvinte conştiinţa micului eu trebuie jertfită unei conştiinţe a infinitului aflate în eternă dezvoltate. Imboldul la martiriu, care reprezintă modul în care interpretau primii creştini acest pasaj, păleşte în faţa apelului la transcendenţă totală a ego-ului. Autorealizarea reprezintă realizarea conştientă a identităţii cu Sursa vieţii, care este infinită.

Întrebare: Prin urmare, aşa cum au susţinut mulţi autori din domeniul spiritualităţii, ego-ul este duşmanul nostru de moarte?
Răspuns: Este duşmanul nostru, da, dar ne este şi prieten. Ce anume este pentru noi depinde de măsură în care scopul nostru în viaţă este să ne extindem înţelegerea sau să rămânem închistaţi în actualul stadiu al evoluţiei spirituale. Dacă îmbrăţişăm evoluţia spre realităţi tot mai largi, ego-ul este prietenul nostru, care ne ajută să ajungem la adevăratul nostru Eu: sufletul. Dacă, pe de altă parte, tindem, autolimitându-ne, spre nimicnicie şi egoism, ego-ul este duşmanul nostru, care ne înstrăinează de ceea ce suntem cu adevărat.
Sufletul, nu ego-ul, este eul nostru adevărat. Sufletul este tainic, însă nu poate fi niciodată distrus de gândirea lumească. Ego-ul are o alternativă: poate fie să îmbrăţişeze limitarea şi suferinţă care îi urmează, fie să tindă către libertatea şi bucuria fără limite.

Vizualizare.

(continuă vizualizarea pe are ai învăţat-o în primele două capitole).

Imaginează-te din nou pe tine însuţi mergând pe drumul acela de ţară. Ascultă iar cântecul păsărilor. Simte că întreaga natură refecta în tine aspiraţiile propriului tău suflet.
Acum, drumul coboară, ducându-te, în cele din urmă, la malul unui rău. Răul este prea lat şi prea adânc pentru a putea fi traversat cu uşurinţă. Rămâi în picioare pe malul răului şi urmăreşte apele curgând pe lângă tine – ele curg iute sau încet, în funcţie de starea ta mentală. Căci răul este o parte a propriei tale fiinţe. Debitul lui este cursul propriilor tale gânduri şi sentimente.
Priveşte dincolo de rău. Vezi acolo, deocamdată în aşteptare, următoarea etapa a călătoriei. Pe malul celălalt, un drum duce îmbietor spre asfinţitul strălucitor din depărtare, ce răspândeşte o lumină aurie deasupra vârfurilor munţilor. Inimă te cheamă acolo. Pentru că acolo vezi un tărâm al păcii, al libertăţii eterne faţă de înlănţuirea şi durerea din trecut.
Stând în picioare pe malul răului, simte că poziţia ta este localizată la ceafă, în regiunea de la baza creierului. Tărâmul de dincolo al libertăţii se întinde în fata punctului dintre sprâncene. Râul curge prin mijlocul creierului tău, între aceste două regiuni. Priveşte ţinutul de dincolo de rău; fii numai uşor conştient de cursul apei dintre voi. Nu te identifica prea mult cu lucrurile etern trecătoare.
Ştii, pe undeva, că trebuie să traversezi acest râu de gânduri şi sentimente motivate de ego. Cum o poţi face? O modalitate ar fi să priveşti cu calm, cu detaşare interioară cum râul seacă treptat, deoarece nu-l mai alimentezi cu apă.
Când albia râului va fi uscată, vei putea, pur şi simplu, să păşeşti dincolo. Cu o voinţă foarte puternică, poţi şi desparţi apele, lăsând un culoar liber prin care să traversezi. Între timp, eliberează-ţi mintea de fluxul gândurilor şi al sentimentelor care te stânjenesc. Nu trebuie să mai existe obstacole în calea evoluţiei tale spre libertatea sufletului.

Fricile sunt consecințe ale îndepărtării noastre inconștiente de credință și iubire, prin carențe de educație, de valori morale, etice și de caracter, ce izvoresc din inimă și spirit. Teama își are rădăcinile în îndoială și neîncredere. Ea este insuflată prin false credințe și convingeri limitative, izvorâte din programele mentale pe care le-am asumat și le rulăm (deseori în mod inconștient). Procedăm astfel, doar pentru a ne hrăni exclusiv interesele, lăcomiile materiale și nevoile trupești, în speranța că prin ele vom scăpa de teamă, de insuficiențe și de insecuritate fizică și materială. Din păcate ignorăm să conștientizăm faptul că toate aceste ”interese” sunt hrănite prin vanitatea ego-ului, în detrimentul conștiinței și a Spiritului.

Universul ne dirijează întotdeauna spre acele medii şi persoane sau creează exact acele circumstanţe în care putem experimenta ceea ce încă nu acceptăm în noi înşine, dar a sosit timpul să o facem. Este ca şi cum inteligenţa cosmică ar fi tot timpul cu ochii pe noi, punându-ne constant în faţa sarcinilor noastre de dezvoltare. Şi de ce atâta neodihnă şi chin? Pentru că doreşte să ne împingă spre totalitate, adică spre acel nivel de integrare lăuntrică pe care psihologia analitică mai întâi şi terapia experienţială a unificării, mai apoi, l-au numit Sinele.

“Fiecare om îşi are sufletul lui, pe care nu poate să-l amestece cu altul. Doi oameni se pot îndrepta unul către celălalt, pot vorbi unul cu altul şi pot fi foarte apropiaţi. Dar sufletele lor sunt ca nişte flori, fiecare a prins rădăcini în locul lui şi nici unul nu poate veni la celălalt, altminteri ar trebui să-şi părăsească rădăcina şi asta nu poate s-o facă. Florile îşi împrăştie mireasma şi sămânţa pentru că doresc foarte mult să fie împreună; dar floarea nu poate face nimic pentru ca sămânţa să ajungă la locul potrivit, acest lucru îl face vântul, iar acesta vine şi pleacă mereu cum şi când îi e voia” – Herman Hesse

Rugaciunea de seara:
“Doamne, iti multumim ca ne-ai daruit aceasta zi fantastica si te rugam, sa ne trimiti ocrotire divina in munca noastra, in slujbele noastre, sa ne gasim cu usurinta clientii, sa primim sprijinul financiar necesar pentru toate initiativele noastre benefice.
De asemenea, deblocheaza relatiile si binecuvanteaza-ne cu iubire si fericire.
Iti multumim. S-a implinit si asa este.”

Recomandam urmatoarele articole:
– DORINTE SI CREDINTE
– Eckhart Tolle – Sfaturi #03
– Bashar – Nu ştiu ce se întâmplă, iar asta e ok.
– OSHO – Farmacie pentru suflet
– Omraam Mikhael Aivanhov – Rugăciunea

Felul in care te raportezi la relatia ta te poate face fericit si implinit sau te poate rani frecvent la nivel emotional.

Studiile arata ca oamenii care cred ca o relatie inseamna “doua jumatati care alcatuiesc un intreg”, “am fost facuti unul pentru celalalt”, “el/ea este sufletul meu pereche” au tendinta sa fie mai putin fericiti in relatie decat cei care percep relatia ca pe o calatorie evolutiva in care partenerii depasesc ca si o echipa problemele care apar pe parcurs.

Din nou ni se arata ca idealul cu cele jumatati care se gasesc si formeaza un intreg, pe cat de este de romantic, pe atat de mult rau face unei relatii. Atunci cand crezi ca celalalt este jumatatea ta, ca el este sufletul tau pereche, orice conflict care apare are un impact dureros, genereaza tristete si dezamagire. Ai cumva asteptari nerealiste de la partener atunci cand crezi ca el trebuie sa te completeze pe tine sau ca relatia trebuie sa se supuna unui ideal romantic.

Noi trăim unii cu alții, dar nu știm ce înseamnă să trăiești în cuplu. Putem trăi ani de zile împreună fără să aflăm acest lucru. Priviți pretutindeni în lume: oamenii trăiesc împreună, nimeni nu trăiește singur: soții cu soțiile, soțiile cu soții, părinții cu copiii, copiii cu prietenii. Toți trăiesc alături de alți oameni. Viața nu există decât în asociere, dar știți voi ce înseamnă asocierea? Trăiești alături de o soție timp de 40 de ani și poate că nu ai trăit împreună cu ea nici măcar o clipă. Chiar și când faci dragoste cu ea te gândești la alte lucruri. Nu ești prezent, iar dragostea devine un act mecanic.

Mulla Nasruddin s-a dus la film cu soția. Erau căsătoriți de 20 de ani. Filmul la care s-au dus era de dragoste. La plecare, soția i-a spus lui Mulla: „Nasruddin, tu nu faci niciodată dragoste cu mine așa cum au făcut actorii ăia. De ce?” Nasruddin i-a răspuns: „Ești nebună? Știi cu cât au fost plătiți actorii ăia să facă asemenea lucruri?”

Oamenii trăiesc alături unii de alții, dar nu se iubesc. Nu iubiți decât atunci când puteți obține anumite beneficii de pe urma iubirii voastre. Cum poți iubi pe cineva dacă aștepți să obții ceva de pe urma lui? Iubirea devine o marfă. Ea nu mai este o relație, o tovărășie, o celebrare. Nu sunteți fericiți atunci când sunteți alături de celalalt; cel mult vă tolerați.

Viaţa nu vrea niciodată să ne pedepsească.

Nici karma.

Sufletul este cel care cheamă întâmplările menite să ne trezească. Şi se pare că întâmplările tragice ne trezesc cel mai bine: devenim brusc receptivi şi maxim interesaţi de profunzimea vieţii. Pentru că sufletul nu vrea (doar am făcut un angajament cu noi înşine când am venit pe lume) să plecăm de pe păşune aşa cum am venit. Viaţa nu risipeşte mărgăritare în troacă. Consideră risipă un păcat. Viaţa şi destinul puse-ne în frunte şi în inima nu pot fi risipite, adică neîmplinite. Darurile ce ni s-au dat ne onorează dar se cer exprimate. Şi când riscăm să plecăm de la păşune nătângi, sufletul cheamă întâmplările trezitoare. Diverse întâmplări.

Întâi pe cele plăcute şi inspiratoare: întâlniri semnificative, dialoguri cu tâlc, îndemnuri, laude, aprecieri, sfaturi şi avertizări de la diverse persoane, coincidenţe şi sincronicităţi magice. Dacă asta nu ne face introspectivi şi contemplativi şi nu ne îndeamnă să privim viaţa dincolo de valul pasiunilor şi instinctelor superficiale (care nu exprima în mod profund cine suntem noi) atunci viaţa şi menirea noastră cer sufletului să cheme întâmplările trezitoare. Acelea dureroase. Asta nu înseamnă că viaţa ne pedepseşte ci că se străduieşte disperat, să se împlinească prin menirea ce ne-a fost dată şi de la care ne abatem. Ea ascultă de angajamentul sufletului de a face că periplul sau terestru să exprime fiinţă la nivelul ei cel mai înalt. Şi asta înseamnă să îţi ridici privirea, să te opreşti din rumegat şi să vezi întreg tabloul din care tu eşti parte creatoare, să îl contempli plin de iubire dar manifestând puterea creatoare cu care ai fost înzestrat aducând versiunea propriului tău spirit.

Suferinţele atroce, destructurante, nu sunt cele înscrise în menire. Niciodată. Sunt pe contul nostru. Sunt cele pe care le creăm gratuit, din cauza rătăcirii de noi înşine şi a întârzierii trezirii. Suferinţele “gestionabile” sunt cele innobilatoare, care ne călesc şi ne întăresc puterea de ne împlini destinul.

Rătăcirea de sine este atunci când permiţi altuia să te batjocorească, să te manipuleze. Când îţi propui scopuri care nu sunt ale tale. Când imiţi pe altul lăsând geniul tău să se risipească. Când trăieşti în frică şi lipsa de iubire. Când permiţi să îţi fie indusă frică şi ură. Când ignori glasul sufletului şi geniul tău creator. Când preferi să urmezi pe altul în loc să mergi împreună cu altul. Când nu creezi nimic. Când te făleşti cu creaţia ta uitând că ea este o călătorie spre tine însăţi şi că singurul public care te aşteaptă şi contează cu adevărat eşti tu.

autor: Camelia Patrascanu