Omraam Mikhael Aivanhov – Iubire, înţelepciune şi adevăr (Gura, urechile şi ochii)

OMRAAM MIKHAEL AIVANHOV

Iubire, înţelepciune şi adevăr (Gura, urechile şi ochii)

Conferinţa din 05.03. 1938 (Paris)

Conferinţă improvizată (note stenografiate)

În această seară, voi adăuga, încă, câteva cuvinte despre ochi, urechi şi gură, pentru că există, încă, multe lucruri interesante de spus în privinţa acestor organe.
În fiecare zi mâncaţi pâine, beţi apă sau vin, respiraţi aer şi nu sunteţi niciodată destul de sătui, nici plictisiţi de toată această hrană. Iar eu mă aflu aici pentru voi ca un bucătar: v-am adus, deja, o hrană lichidă pentru gura voastră, o hrană aeriană pentru urechile voastre şi, în sfârşit, o hrană eterică pentru ochii voştri. În această seară… ei bine, în această seară meniul va fi un amestec de alimente lichide, aeriene şi eterice. În mod succesiv v-am arătat literele A, U şi M. Acum vom lega aceste sunete pentru a pronunţa cuvântul Aum.

A este pentru ochii voştri
U este pentru urechile voastre
M este pentru gura voastră

Să revenim, însă, un moment, mai întâi, asupra frazei din Evanghelie despre care v-am vorbit deja: “Cereţi şi vi se va da… căutaţi şi veţi afla… bateţi şi vi se va deschide…”. Aceste ordine par foarte simple. De exemplu, să ceri… ce nu cerem noi? Avem părinţi, prieteni, iubiţi şi, din cauza lor, cerem lui Dumnezeu, lumii invizibile, naturii, Îngerilor, tot ce suntem capabili să imaginăm. Dar iată că, în ciuda insistenţei noastre, nu primim ceea ce am cerut, atunci suntem decepţionaţi şi tragem concluzia că lumea invizibilă este foarte nedreaptă cu noi. De câte ori am cerut aşa fără rezultate! De ce? Pur şi simplu fiindcă nu cunoaştem legile.
Atunci când vrem să facem cumpărături într-un magazin, ne adresăm vânzătorului, este adevărat, dar trebuie, de asemenea, să dăm ceva în schimbul celor cerute. Dacă nu vrem să plătim, suntem refuzaţi pentru cel mai mic lucru. În natură, în lumea invizibilă, totul se întâmplă ca în magazinele din planul fizic. Lumea invizibilă va spune. “Daţi inima lui Dumnezeu şi El vă va da totul în schimb”. Voi răspundeţi însă: “Nu pot, am dat-o deja la altcineva… Am o soţie, copii, sau o amantă adorabilă, şi nu mai am inimă de dat”. Iată de ce rugăciunile voastre nu sunt niciodată împlinite! Vă imaginaţi întotdeauna că veţi putea obţine ceva fără să daţi nimic în schimb. Este imposibil. “Cereţi şi vi se va da” implică mai întâi un dar venind de la voi. Trebuie să daţi o parte din atenţia voastră conştientă, din timpul vostru, din strădaniile voastre zilnice, din gândurile voastre, din sentimentele voastre, şi atunci veţi primi…
“Căutaţi şi veţi afla”… Iisus a spus de asemenea: “Umblaţi cât aveţi Lumina ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge”. Trebuie, deci, să căutaţi atât timp cât există lumină. Un mare număr de savanţi şi filozofi îl caută pe Dumnezeu în mod sincer, dar o fac în timpul nopţii. Ei vor să vadă soarele, dar după ora apusului… Atunci, cum să-l găsească? După câteva cercetări, au tras concluzia că nu există soare în natură; această afirmaţie, spun ei, este confirmată de patruzeci sau cincizeci de ani de observaţii riguroase, iar în momentul morţii ei declară: “Nu am găsit soarele”. Esenţialul culturii actuale este o cercetare continuă în obscuritate. Chiar şi viaţa oamenilor este aranjată, în aşa fel, încât să se desfăşoare în timpul nopţii. Eu vorbesc, însă, mai ales, din punct de vedere simbolic. Dacă nu aţi găsit soarele (adică sensul vieţii) în timpul a numeroşi ani, înseamnă că duceţi o existenţă nocturnă şi vă culcaţi în momentul în care răsare pentru a nu-l vedea.
“Bateţi şi vi se va deschide”. Acest precept este legat de urechi. Cunoaşteţi structura urechilor. Sunetele pătrund în urechea noastră prin canalul auditiv şi se propagă prin intermediul timpanului şi a oscioarelor până la urechea internă. Dacă frecvenţa sunetului este prea slabă (infrasunete) sau este prea ridicată (ultrasunete), nu auzim nimic, pentru că urechile noastre nu percep decât o parte din spectrul de frecvenţă a sunetelor.
Am văzut că organul lui Corti este construit ca o serie de corzi de diferite lungimi care vibrează în rezonanţă cu undele ce sunt de aceeaşi frecvenţă vibratorie. Este o lege fizică, dar şi o lege psihică. Peste tot, în univers, fiecare fiinţă, fiecare obiect, intră în rezonanţă cu noi dacă are vibraţii de natură identică cu ale noastre. Iată de ce, dacă prin gândurile, sentimentele, dorinţele noastre, emitem unde de frecvenţă joasă, primim unele la fel. Dacă vrem ca Dumnezeu să ne audă, trebuie să emitem unde de frecvenţă foarte înalte, adică să avem gânduri, sentimente, dorinţe pure, nobile, dezinteresate. Dacă emitem sentimente cum ar fi ura, gelozia, furia, ne aud alte fiinţe decât Dumnezeu şi le primim comunicaţiile ca răspuns.
Mi s-a spus adesea: “Am făcut cereri lumii invizibile, dar nu au dat nici un rezultat”. Sau: “M-am rugat la Domnul, dar nu ştiu dacă îmi va răspunde”. Altfel spus: “Am bătut, dar nu ştiu dacă mi se va deschide”.
Atunci eu întreb: “Dar ce aţi cerut?”. Cineva îmi răspunde: bogăţia, altul: măreţia, sau o femeie frumoasă etc… Evident, în aceste cazuri, veţi aştepta timp îndelungat până să obţineţi satisfacţie, pentru că “administraţia” de sus primeşte nenumărate cereri de acest fel, ea este încărcată, împovărată, şi nu mai poate să le satisfacă repede. Toată lumea cere bani, femei, plăceri, putere, locuri privilegiate în lume… Va trebui, poate, să aşteptaţi o viitoare reîncarnare pentru a obţine ceea ce aţi cerut astfel. “Atunci, veţi spune, ce trebuie să cerem?”. Cereţi şi bateţi pentru a obţine ceea ce nimeni nu caută. Toţi se bat pentru a-şi satisface aceleaşi dorinţe, toţi se precipită asupra fiecărui lucru bun pe care îl observă, şi lumea invizibilă este copleşită de toate aceste dorinţe excesive. Ceea ce am spus aici este evident simbolic pentru că, orice aţi cere, lumea invizibilă poate, întotdeauna, să vă dea imediat dacă i se pare bun. Dar totuşi, în loc să cereţi tot timpul bunuri materiale, plăceri, vă sfătuiesc să cereţi lumina, iubirea, înţelepciunea care vă vor permite să vă ajutaţi prietenii, să îi amelioraţi, să îi salvaţi. Cereţi forţa de a îndeplini voinţa lui Dumnezeu, cereţi venirea pe pământ a Împărăţiei Sale de pace, iubire şi viaţa veşnică… Cum astfel de rugăciuni sunt extrem de rare, lumea invizibilă va spune. “Iată o fiinţă care nu seamănă cu toţi ceilalţi, să ne ocupăm, mai întâi, de ea, să îi dăm satisfacţie”. În timp ce, la celelalte cereri, lumea invizibilă răspunde: “Răbdare, vom mai vedea”.
Desigur, se întâmplă şi ca rugăciunile voastre să fie repede satisfăcute, dar adesea pentru nenorocirea voastră. De exemplu, vă doriţi o femeie foarte frumoasă şi v-a fost dată; nu veţi mai putea trăi liniştiţi pentru că această femeie încântătoare va fi ca o grădină plină de flori frumoase şi mulţi vor dori să îi respire parfumul. Mai mult, dacă această femeie frumoasă este superficială şi frivolă, şi dacă voi sunteţi slabi, geloşi şi bănuitori, vă imaginaţi în ce complicaţii vă veţi găsi. Femeia voastră fermecătoare va dori să-şi etaleze frumuseţea pentru a-şi satisface vanitatea, şi acesta va fi începutul catastrofei, intrarea în infern; veţi plăti foarte scump puţina bucurie ce v-a adus-o. Credeţi-mă, eu nu am nimic împotriva femeilor frumoase, ele sunt o podoabă în viaţă şi deci foarte necesare; frumuseţea este un atribut al Creatorului Însuşi. Femeile frumoase au inspirat pictorii, sculptorii, poeţii, muzicienii… Ceea ce este trist, este că majoritatea timpului oamenii se aruncă asupra frumuseţii pentru a o devora în loc să o contemple de la distanţă, încât, după un timp, nu mai rămâne nimic.
Cel care vrea să obţină repede ceea ce cere, trebuie să facă nişte cereri dezinteresate. Atunci când cineva bate cu insistenţă şi exagerare, pentru a obţine numai nişte satisfacţii materiale, lumea invizibilă devine neliniştită şi gândeşte: “Iată un copil nesăbuit care va plânge, cu siguranţă, mai târziu, pentru că nesocoteşte consecinţele celor cerute”, şi încearcă să nu le satisfacă imediat. Cel care vrea să obţină repede ceea ce cere, trebuie să ceară propria sa eliberare şi a celorlalţi.
Aş vrea, acum, să vă vorbesc despre ochi, urechi şi gură dintr-un alt punct de vedere.
Să ne ocupăm prima dată de ochi.
Ochiul este un organ aproape sferic şi uşor bombat în faţă; este format din trei membrane: sclerotica, prelungită în partea din faţă prin cornee; coroida care, în partea din faţă, formează irisul; şi retina, al cărei fund reprezintă un punct, pata galbenă, unde se formează imaginile. Aceste trei membrane reprezintă cele trei lumi: fizică, astrală, mentală.

Ceea ce ne interesează, pentru moment, sunt celulele senzoriale ale retinei care înregistrează senzaţiile luminoase: conurile şi bastonaşele. Bastonaşele sunt sensibile numai la intensitatea razelor luminoase, în timp ce conurile sunt sensibile la culori. S-a observat că păsările nocturne (bufniţele, cucuvelele…) nu au conuri în retină, ci numai bastonaşe. Bufniţei îi place foarte mult să se adăpostească în case părăsite sau între ruine unde se ascunde sub grinzile acoperişului. Bufniţa este sub influenţa lui Saturn, iar în caracterul ei se găsesc calităţile rele ale acestei planete. Bufniţei nu îi plac viermii sclipitori care lucesc în iarbă, în nopţile de vară, şi îi vânează…

Iisus a spus: “De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău nu iei în seamă?”, adică: “De ce te uiţi la micile greşeli ale altuia şi nu le vezi pe ale tale, care sunt enorme?”. Cel care trăieşte în întuneric nu are decât nişte bastonaşe (bârne) în ochi nu vede culorile. Or, dacă privim natura fără să vedem culorile, nu putem să îi înţelegem nici frumuseţea, nici sensul.
Bastonaşele reprezintă pe cei care trăiesc în întuneric, care caută tot timpul să îi critice pe alţii, să îi distrugă; în timp ce conurile reprezintă pe cei care trăiesc în lumină şi iubire după legile divine.
Ştiţi cum se construiau cabanele în trecut şi încă se mai construiesc: câteva bârne puse orizontal şi vertical, şi nişte paie. Paiul este ceea ce rămâne după culesul grâului, partea care se aruncă. Grâul reprezintă, deci, virtuţile, iar paiul micile păcate ce trebuie aruncate. Cât despre bârne, acestea sunt nişte păcate capitale.
Să studiem acum simbolul casei. Se poate spune că este construită dintr-un triunghi (acoperişul) şi un pătrat (corpul casei).

Iată cele două simboluri al spiritului şi materiei, ale cerului şi pământului, pentru că 3 este numărul principiilor divine, iar 4 al celor patru stări ale materiei. Acoperişul este sus, zidurile jos; casa reprezintă omul în întregime, 3 unit cu 4, adică 7.
Secţiunea verticală a conului dă un triunghi; o bârnă secţionată transversal da un pătrat. Pătratul şi triunghiul sunt simbolurile celor două învăţături ce se opun neîncetat în lume: învăţătura spiritului şi învăţătura materiei, învăţătura iubirii, a înţelepciunii, a adevărului, şi învăţătura egoismului, a durităţii şi a violenţei. Toţi cei care vor să se impună altora din nişte raţiuni egoiste, personale, urmează învăţătura bârnelor, a bastonaşelor. Din contra, cei care doresc să lumineze, să încălzească, să vindece, să elibereze şi să ducă sufletele la izvorul vieţii, urmează învăţătura conurilor. Aceste două învăţături, ale bastonaşelor şi conurilor, există de la crearea lumii, ele sunt înscrise în natură. Din nefericire, oamenii nu aprofundează lecţiile pe care natura le dă zilnic, peste tot, în cele mai mici lucruri.
Iisus ştia perfect că era înconjurat de oameni care se serveau de bastoane, de bârne. Erau fariseii, saducheii, scribii care vroiau să se descotorosească de el. Când au decis să îl crucifice, ei au spus: “Pentru că pretinzi că eşti Fiul lui Dumnezeu, vom vedea ce vei face pe aceste două bârne unde te vom pune”. Şi l-au crucificat pe cele două bârne ce formau o cruce. Iar Hristos le-a răspuns: “Sunteţi savanţi, cunoaşteţi Cabala, vă folosiţi de numărul 4 care este numărul justiţiei. Dacă sunteţi drepţi, este bine, dar dacă legea găseşte că nu sunteţi drepţi, ar trebui să ştiţi ce vă aşteaptă”. Un simbol lucrează în cele trei lumi, şi cel care nu este drept în lumea gândurilor va suferi în lumea sentimentelor şi va fi închis în planul fizic.
Să luăm numărul 4 în cele trei lumi:
în lumea mentală.
+ în lumea astrală (cele două curente contrare).
simbolul limitării în planul fizic.
4 este numărul lui Jupiter care se găseşte în sefirotul Hased, unde Arhanghelul Tadkiel (din Tzedek: justiţie, şi din El: Dumnezeu) domneşte asupra ordinului Hahmalimilor. Iată de ce oamenii născuţi sub semnul lui Jupiter devin adesea judecători.
Fariseii nu au înţeles cuvintele lui Iisus dar, mai târziu, după ce Iisus a fost crucificat, prezicerile sale s-au împlinit: atunci când împăratul roman, Titus, a venit şi a distrus Ierusalimul, el i-a crucificat pe conducătorii iudeilor. Hristos le spusese: „Lucraţi cu violenţă, cu bârnele, şi veţi suporta consecinţele”. Totul s-a împlinit aşa cum a prezis.
Să ne ocupăm acum de conuri. V-am spus, deja, că lungimile de undă ale vibraţiilor luminoase formează o inşiruire continuă, mergând de la frecvenţele vibratorii cele mai mici (roşul), unele chiar şi mai mici (infraroşul), la frecvenţele vibratorii cele mai înalte (violetul), şi mult mai înalte (ultravioletul) ce pot fi reprezentate printr-un con.
Conul este o spirală de lumină, am văzut deja, şi el simbolizează muntele spiritual, al cărui vârf trebuie să căutăm să atingem. Micile conuri din ochi reprezintă posibilităţile (conţinute în conul simbolic) de a vedea realităţile lumii spirituale.

Toţi oamenii poartă, în sinea lor, ochelari, unii ochelari cu lentile roşii, alţii cu lentile portocalii, alţii cu lentile galbene, verzi… Ce înseamnă asta?
Celor care poarta lentile roşii le place să bea, să mănânce, şi să trăiască în plăceri, iar după ce au mâncat şi au băut bine, sunt gata să plece la război.
Cei care poartă lentile portocalii sunt împinşi spre individualism, spre separatism, se gândesc că trebuie să acţioneze şi să trăiască singuri pentru a se manifesta ca nişte fiinţe independente.
Cei care poartă lentile galbene sunt fiinţe care studiază, cugetă, raţionează, caută să-şi rezolve, într-o manieră intelectuală, toate problemele.
Cei care poartă lentile verzi au tendinţa de a gândi că totul se poate rezolva prin economie şi finanţe; aceştia sunt nişte oameni de afaceri.
Cei care poartă lentile albastre cred în necesitatea unei filozofii a vieţii bazată pe religie; ei lucrează pentru ca pacea să domnească printre oameni, şi iubesc muzica, pentru că muzica aduce pacea.
Cei care poartă lentile indigo gândesc că au fost aleşi de Divinitate pentru a conduce lumea; aceştia sunt regii şi preoţii. Indigoul este culoarea regalităţii şi deopotrivă a sacerdoţiului.
Cei care poartă lentile violet sunt misticii care trăiesc în rugăciuni, meditaţie şi adoraţie Domnului.
Se pot face tot felul de combinaţii între cele 7 culori, rezultând astfel o infinitate de nuanţe. Numai roşul posedă, singur, 40.000 de nuanţe.
Fiecare culoare se referă la un punct de vedere, la un domeniu particular (A se vedea conferinţa „Spiritele celor 7 lumini”, Opere Complete, vol. 10). Trebuie să fim capabili să observăm toate aspectele naturii şi ale vieţii; în acea clipă ne aflăm în conul dezvoltat: suntem un ochi bun ce poate vedea limpede lucrurile, ochelarii noştri au nişte lentile incolore, pure, absolut transparente. Idealul constă în a avea toate culorile deodată, aşa cum o pot face conurile ochilor noştri, în loc de a dstinge numai cenuşiul, ca bastonaşele. Ştiţi câte victime au făcut, de-a lungul vremii, toţi oamenii care aveau puncte de vedere prea limitate, adică nu distingeau decât o singură culoare. Câte greşeli comise din cauza unor viziuni prea largi, mai mult de clerici, de spiritualişti, decât de materialişti!
Omul trebuie să scape de concepţiile limitate şi să se situeze deasupra divergenţelor de opinii, adică să privească lucrurile cu lentile incolore. Hristos a spus: „Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Inimile curate sunt, de asemenea, nişte lentile incolore. Aceasta ne învaţă cristalinul ochiului nostru. Cristalinul nu este nici galben, nici verde, nici albastru, altfel n-am putea vedea splendoarea naturii.
„Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu”… Ce raport există între inimă şi ochi?… În cazul inimii se produce acelaşi fenomen ca şi pentru cristalin: este necesară o acomodare. Dacă cristalinul este neted, nu vedem bine; nici dacă inima este „netedă” nu vedem bine. Când nu iubeşti, nu vezi calităţile minunate ale altora, nici frumuseţile naturii, şi nu numai că nu le vezi, dar nu conteneşti să critici şi corectezi Fiinţa care a creat totul. Te plângi, de multe ori, că natura şi viaţa nu sunt bine făcute şi că în locul Domnului ai fi făcut altfel şi mult mai bine! Să ştiţi că, având această atitudine jalnică, nu veţi pătrunde niciodată în Împărăţia misterelor, pentru că, contrar a ce se consideră în general, natura este construită într-un fel inexprimabil de raţional şi plin de sens.
Nu trebuie să căutaţi decât calităţile la ceilalţi. Spuneţi-mi ce avantaje aţi avut până acum căutându-le numai defectele… Trebuie să ştiţi că, dacă vă fixaţi gândurile asupra defectelor celorlalţi, nu numai că le amplificaţi la ei, dar le atrageţi şi asupra voastră. Foarte puţine persoane cunosc dimensiunea considerabilă a pagubelor produse de această obişnuinţă de a privi întotdeauna latura negativă a fiinţelor şi lucrurilor, şi mai ales occidentalii îşi imaginează că este o mare calitate să ştii să critici. Multe prietenii şi legături sunt rupte din cauza tendinţei de a căuta defectele, a privi numai ce este rău, vicios, şi a avea atât de multă plăcere în a scotoci în viaţa altora pentru a le descoperi. Înţeleptul caută să vadă cele două feţe deodată: binele şi răul; el poate evita, astfel, anumite neplăceri diminuând latura negativă şi întărind-o pe cea pozitivă. El nu este orb, nu se lasă înşelat, dar consideră că binele este latura esenţială a fiinţelor şi lucrurilor. Fixându-şi atenţia asupra binelui, îi atrage forţele şi îl face să crească în el însuşi şi în ceilalţi. Iată de ce toate fiinţele sunt atrase către o fiinţă asemănătoare: ele simt că în vecinătatea ei se dezvoltă şi cresc germenii naturii divine.
Poate este o plăcere să vezi defectele celorlalţi, dar această plăcere atrage nişte consecinţe grave. Cel care se lasă antrenat de ea devine periculos pentru anturajul său, dar mai ales pentru el însuşi: este mereu nemulţumit, amplifică cele mai mici imperfecţiuni, se revoltă împotriva a tot şi a tuturor. Iar dacă trebuie să-şi dea părerea despre ce consideră că este mai bun, constataţi că soluţia ce le propune sunt mai rele decât ceea ce critică.
În Bulgaria, se povesteşte că în trecutul îndepărtat ţiganii Îl rugau pe Dumnezeu să suprime iarna care îi făcea să sufere mult. Dumnezeu îndeplini această cerere… La început totul a mers bine, ţiganii erau foarte mulţumiţi, dar iată că, în absenţa frigului, insectele, care nu mai mureau, s-au înmulţit peste măsură şi au produs atâtea pagube încât nefericiţii ţigani Îl implorară pe Dumnezeu să aducă iarna înapoi… La Fontaine a scris şi el o fabulă cu acest subiect: un ţăran a considerat că natura a gândit prost lucrurile pentru că sterajul, cu trunchiul puternic, are ghinda mică, în timp ce o tulpina subţire susţine un dovleac. Într-o zi, când era întins la poalele unui stejar, primi o ghindă în faţă, şi a înţeles ce i s-ar fi întâmplat dacă îi cădea un dovleac de la o aşa înălţime, admiţând că natura era, întra-adevăr, mai înţeleaptă decât el.
Pentru a scăpa de acest obicei, atât de dăunător, de a critica totul şi pe toată lumea, trebuie să urcăm muntele spiritual, al cărui simbol este conul, pentru a învăţa să privim lucrurile din vârf. Am să vă dau o imagine. Să presupunem că sunteţi un profesor erudit şi aveţi un copil care s-a urcat, din întâmplare, într-un copac… Deodată, el strigă: „Tată, tată, văd două persoane pe drumul către casa noastră”. Întreabă: „Poţi să le recunoşti? – Da, sunt unchiul şi mătuşa… Oh! Sunt încărcaţi, aduc cu siguranţă nişte cadouri”. Copilul este mai mic decât voi şi nu are nici o învăţătură, dar are posibilitatea să vadă ceea ce voi nu puteţi vedea din locul în care vă găsiţi. Ce înseamnă asta? Că anumiţi filosofi au adoptat un punct de vedere atât de greşit, încât o întreagă parte a realităţii le scapă. Din contră, oamenii care nu sunt instruiţi se găsesc plasaţi într-un punct de unde vederea lor poate descoperi adevărurile ascunse privirii savanţilor. Se spune în Evanghelii: „Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al Cerului şi al Pământului, căci ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor”. De ce? Deoarece copiilor le place să se caţere în copaci… Se întâlnesc şi oameni care nu sunt savanţi, dar care înţeleg adevărul, îl simt. De exemplu, şi eu sunt ca un copil de doisprezece ani, nu am capacităţile intelectuale aşa de formidabile ca ale voastre, dar am fost plasat, pus, într-un punct foarte înalt, de unde văd multe lucruri.
Punctul de vedere, în care ne găsim, este adesea mai important decât dimensiunea capacităţilor noastre. Dacă punctul nostru de vedere este inferior, în ciuda inteligenţei şi a educaţiei noastre, nu putem observa corect creaţia, nici să o înţelegem. În schimb, punctul de vedere din care văd anumiţi „ignoranţi” le permite să vadă miracolele naturii. Verificaţi, deci, care este punctul vostru de vedere. Un punct de vedere bun valorează mai mult decât toate cunoştinţele enciclopedice.
În legătură cu acest subiect, aş vrea să vă vorbesc despre pericolul ce există în obişnuinţa de a privi tot ceea ce coboară: soarele care apune, frunzele care cad etc…, Admirăm soarele care apune spunând: „Ce tablou admirabil!”. Dar considerăm că este o prostie să mergem zilnic să îi contemplăm răsăritul. Când toamna cad frunzele, considerăm, deopotrivă, că spectacolul este extrem de melancolic, iar la venirea primăverii, când natura înfloreşte, nu ieşim s-o admirăm; puţini oameni merg să vadă naşterea mugurilor. Aceasta înseamnă să Îl căutăm pe Dumnezeu în timpul nopţii. Natura are, într-adevăr, zile şi nopţi; până la prânz, este ziua naturii; după-amiaza este, deja, noaptea care vine. Mergeţi să priviţi natura în timpul zilei, când este în stare de a dărui. Dacă vreţi să vă scăldaţi într-o atmosferă pură şi însufleţitoare şi să îi culegeţi bogăţiile, trebuie să ieşiţi dimineaţa, cât mai devreme posibil. Iată de ce, în Învăţământul nostru, avem obiceiul să asităm la răsăritul soarelui primăvara şi vara.
Să mai spunem, însă, câteva cuvinte despre urechi.
Urechile reprezintă înţelepciunea, şi sunt pasive, contrar ochilor şi gurii care sunt, în mod alternativ, active şi pasive. Cunoaşteţi activitatea gurii (în special a limbii!); cât despre ochi pot, de asemenea, să fie foarte activi pentru a seduce sau fulgera pe cineva. Urechile nu sunt niciodată active, cu excepţia atenţiei, dar şi în acest caz, activitatea lor, se exercită chiar sub o formă pasivă pentru că primesc numai sunetele.
Am văzut persoane care au venit la Maestrul Peter Deunov şi care, în loc să asculte şi să se instruiască lângă el, îşi etalau cunoştinţele citând din numeroasele cărţi ce le studiaseră. Maestrul le asculta totdeauna cu o răbdare surprinzătoare, surâdea dulce; în anumite cazuri nu avea nici posibilitatea să spună un cuvânt. După un anumit timp, aceste persoane se opreau, înţelegând că vorbeau singure şi că, dacă mai continuau aşa, nu învăţau, într-adevăr, nimic; în sfârşit, tăceau pentru a-l lasă să vorbească pe Maestru. Ce mare le era mirarea învăţând mai mult, în câteva minute, lângă el, decât în timpul mai multor ani de studiu, pur şi simplu pentru că s-au situat în stare de recepţie ce le permitea să primească emanaţiile Maestrului.
Discipolul trebuie să înveţe cum să intre în această stare ce o numim „pasivă”, dar care nu trebuie nicicum confundată cu lenevia sau inerţia. Această stare nu este decât aparent pasivă; în realitate, este una dintre cele mai active. Foarte puţine persoane pot intra în această stare; pentru a ajunge aici, îti trebuie multă disciplină şi nişte cunoştinţe psihologice. Cei care ştiu să o producă în ei pot, chiar şi în cele mai mari eşecuri din existenţa lor, să audă vocea sufletului lor care nu este alta decât vocea Domnului.
Starea pasivă poate fi pentru noi dăunătoare sau binefăcătoare, depinzând de condiţiile în care suntem plasaţi şi de influenţele înconjurătoare. Această stare ne permite să atragem, să adunăm şi să absorbim influenţele bune sau rele din mediul în care ne găsim, în timp ce starea de activitate ne face să proiectăm, să luminăm, să influenţăm acest mediu. Deci, în funcţie de circumstaţe, trebuie să fim activi-emisivi, sau pasivi-receptivi. Să presupunem că vă găsiţi într-un mediu în care se exercită nişte influenţe malefice: trebuie să fiţi emisivi-pozitivi, pentru a nu permite acestor influenţe să pătrundă în voi. Din contră, dacă influenţele sunt benefice, propice, trebuie să deveniţi receptivi; dacă nu, nu primiţi nimic. În faţa unui criminal, a unei persoane rele, trebuie să vă arătaţi activ, pozitiv, emisiv, dar în faţa unei fiinţe pure nobile, şi bune, a unui Iniţiat, trebuie să fiţi receptivi. Din nefericire, adesea, se întâmplă contrariul, şi după aceea vă miraţi să simţiţi în voi atâta tulburare şi atâtea condiţii bune distruse…
Organul lui Corti ne arată că, pentru a auzi şi a înţelege pe ceilalţi, trebuie să ştim să răspundem la vibraţiile, sentimentele şi gândurile ce ei le transmit, adică să vibrăm în rezonanţă cu ei. Dacă nu ştim să vibrăm în rezonanţă cu Marii Maeştri, nu putem să îi înţelegem. Vom vibra ca ei dacă vom putea lăsa libere corzile scurte ale sufletului nostru, fiindcă vom fi capabili, atunci, să sesizăm vibraţiile cele mai subtile ale universului. Cel care ştie să asculte astfel aude, se cufundă şi se apropie de fiinţele şi elementele cele mai subtile care vibrează în creaţie.
Înţelepciunea înseamnă a şti să asculţi vocea foarte molcomă care vorbeşte în noi. Noi ştim foarte bine să ascultăm vocea tunătoare a stomacului care strigă de foame, sau a sexului care reclamă o victimă; dar când o voce mică ne spune: „Nu face asta!…” noi răspundem: „Taci!”. Atunci vine al treilea instructor: băţul… Primul instructor, lumina soarelui, ne instruieşte prin ochi, ne arată adevărul pentru a ne atinge inteligenţa. Noi spunem: „Cine ştie dacă este într-adevăr adevărul? Poate că nu este decât aparenţa…” şi continuăm să trăim ca înainte. Al doilea instructor, iubirea, atinge inima, dar noi nu înţelegem nimic. Cât despre al treilea instructor, ştim cu toţii că este Saturn; el vine înarmat cu un băţ gros (o bârnă!) pentru a ne da câteva lecţii bune. Toate lecţiile vieţii reprezintă al treilea instructor. Cel care înţelege şi aude înţelepciunea în mod direct nu mai are nevoie să sufere, dar cel care nu aude are nevoie să fie tras de urechi. Şi este adevărat, de ce se spune în franceză „a trage de urechi” celui care nu este cuminte? De unde vine această expresie?… Pentru a evita suferinţele, supărările şi necazurile aduse întotdeauna de cel de-al treilea instructor, nu există alt mijloc decât să te tragi, în fiecare zi, de urechi spunând: „Ascultă bine!”. Aşa, vom deveni, încet-încet, mai înţelepţi. Vă gândiţi că este copilăresc. Nu.
Al treilea instructor va veni acum în lume (Această conferinţă datează din 1938 şi se face aluzie, desigur, la cel de-al doilea război mondial – nota editorului), şi vom vedea toţi cât de sever şi implacabil este: el produce nişte zguduituri, calcă în picioare orgoliile şi prăbuşeşte construcţii gigantice considerate solide; el tulbură convingerile, opiniile cele mai solide fundamentate. Epidemiile, războaiele, foametea, bolile, reprezintă, de asemenea, cel de-al treilea instructor. În realitate, el nu este rău şi poartă chiar o idee minunată în minte: să îi aducă pe copiii rebeli spre o mai bună înţelegere a lucrurilor, către Tatăl Ceresc, către înţelepciunea şi iubirea Sa. Adesea, toate avertismentele Iniţiaţilor, toate sfaturile bune ale Înţelepţilor, nu servesc la nimic, dar când apare al treliea instructor, cu bastoanele sale, aceşti copii încep să înţeleagă.
Cerul a trimis, deja, numeroşi Maeştri şi Iniţiaţi pe lângă oameni pentru ai instrui. Dar fiecare spune: „Scuzaţi-mă sunt ocupat, n-am timp să vă ascult. Am o soţie, copii, afaceri urgente…”. Exact ca în pilda bogatului care vroia să dea o petrecere, şi şi-a trimis servitorii să îi invite pe toţi prietenii săi. Primul spune: „Tocmai am cumpărat o pereche de boi, trebuie să îi încerc pe câmp”. Al doilea spune: „Am găsit o femeie frumoasă şi trebuie să mă căsătoresc astăzi”. Toţi erau foarte ocupaţi cu lucruri, în aparenţă, importante, dar în realitate inutile sau secundare. Voi sunteţi, adesea, ocupaţi, deopotrivă, cu nişte lucruri inutile, fiind împiedicaţi să ascultaţi ceea ce un Iniţiat vrea să vă înveţe ca să vă ajute.
Vă voi spune acum câteva pagini din istoria Bulgariei care este ţara mea. De-a lungul secolelor, Cerul a trimis nişte Iniţiaţi în Bulgaria. Acum nouă secole, au fost bogomilii, dar nu au fost ascultaţi, au fost vânaţi, persecutaţi şi masacraţi. Bulgaria a fost îngrozitor pedepsită pentru că aceşti Iniţiaţi reprezentau lămpile ţării noastre şi s-a dorit să fie stinse. Hoţii nu intră acolo unde nu este lumină, le este frică să nu fie văzuţi. Ei aşteaptă ca totul să fie stins şi ca locuitorii să doarmă pentru a intra în casă. La fel se petrec lucrurile într-o ţară şi în omul însuşi. Dacă stingeţi lămpile (adică virtuţile) în voi înşivă, vin hoţii şi vă leagă fedeleş, adică liberatatea voastră şi tot ce consideraţi preţios vă este luat. Hoţii sunt bolile, suferinţele, gândurile negative, necazurile etc… Numai lumina poate să ne ocrotească pentru că ea este adevăratul gardian: nimeni nu se poate apropia fără să nu fie văzut…
După ce i-a alungat pe bogomili şi şi-a stins propiile lămpi, Bulgaria a devenit victima hoţilor şi, timp de cinci secole, a trăit sub dominaţia otomană; mii de capete au fost tăiate, mulţi oameni au fost spânzuraţi etc. În sfârşit, Cerul a spus: „Să îi redăm Bulgariei libertatea…”. În anumite momente ale istoriei lor, la toate popoarele, au apărut nişte oameni care au predicat învăţătura iubirii şi a luminii, dar nu au fost ascultaţi şi s-au abătut nişte catastrofe asupra lor. Trebuie s-o ştim, oricare ar fi locul unde stingem lumina, în noi, în sufletul, în organismul nostru, în ţara noastră, hoţii vor veni.
Mi s-a pus o întrebare înainte de conferinţă: „Cum se poate dezvolta clarviziunea?”.
Adevărata clarviziune înseamnă a fi capabil să Îl vezi pe Dumnezeu în întreaga natură, să vezi înţelepciunea, frumuseţea, iubirea sa. Mulţi oameni, chiar şi savanţi, s-au plâns că L-au căutat pe Dumnezeu peste tot fără să-L găsească niciodată. Evident, dacă se aşteaptă să-L întâlnească într-o manieră obiectivă ca persoană, nu a fost posibil să-L găsească. Dumnezeu este adevărul, înţelepciunea, iubirea, frumuseţea, răspândite peste tot şi Îl putem vedea dacă nu avem ochii închişi, dacă nu avem nişte bârne în ei. Dacă vom căuta noaptea, vom avea întotdeauna nişte bârne în ochi; trebuie să avem nişte conuri, nu numai în ochi, dar şi în suflet.
Am cunoscut, în Bulgaria, o clarvăzătoare, numită Cortesa, care l-a întâlnit pe Maestru (Peter Deunov), şi era o clarvăzătoare remarcabilă care ştia să vadă trecutul şi viitorul. Când s-a aflat pe stradă, a oprit un trecător pentru a-l dojeni. Întotdeauna era plin de oameni în jurul ei. În acea perioadă eram prea tânăr ca să înţeleg, dar mama mea a asistat la multe scene asemănătoare cu aceasta pe care o voi povesti. Într-o zi, Cortesa a oprit pe stradă un bărbat care mergea cu doi copii: „Ascultă”, îi spuse, „sunt copiii tăi, nu-i aşa?”. – „Da”, spuse bărbatul puţin jenat. „Şi sunt muţi?”. – „Da”. – „Dar ştii tu de ce sunt muţi?”. „Nu”, spuse bărbatul, “nu ştiu”. „Ei bine, îţi voi spune”. Înainte de naşterea acestor copii, ai comis crime, ai furat. Într-o zi, ai furat nişte oi; trebuia ca să le scoţi, să le duci printr-un loc unde doreai să nu fie auzite, şi cum îţi era frică de behăitul lor, le-ai tăiat limba. Iată de ce copiii tăi s-au născut muţi. Trebuie să repari, acum, greşeala şi să rogi Cerul să te ierte”. Şi clarvăzătoarea îi explică băbatului că trebuie să cumpere alte oi şi să le dea celui de la care le-a furat odinioară, iar dacă nu făcea aceasta va fi pedepsit şi mai mult. Bărbatul urmă aceste sfaturi şi copiilor săi le-a revenit graiul.
Putem să dezvoltăm clarviziunea, dar nu înainte de a dobândi puritatea. Hristos a spus: „Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu…”. Cel care nu este pur poate deveni clarvăzător, dar nu va vedea lumea divină: el va vedea nişte monştri în jurul său şi al celorlalţi; el va vedea că oamenii sunt, adesea, nişte falşi prieteni, că trădarea şi minciuna sunt ascunse în inimile lor, va vedea catastrofele care se pregătesc. Altfel spus, nu va putea să vadă decât ceea ce este la nivelul atins de el însuşi, sau puţin mai mult. Iată de ce, cea mai bună metodă pentru a obţine adevărata clarviziune, cea care permite contemplarea lumii divine, este de a dezvolta, în sine, iubirea spirituală şi puritatea (a se vedea conferinţa „Fericiţi cei cu inima curată…”. Opere Complete, vol. 7).
Eu ştiu că se învaţă multe alte metode: să priveşti în cristale şi oglinzi magice, să utilizezi anumite plante răspândite în Mexic sau în alte locuri, să te laşi hipnotizat etc… dar toate aceste metode sunt rele sau periculoase şi nu vi le recomand deloc. De ce se caută mereu obţinerea unor puteri magice sau a unor facultăţi de prezicere, atunci când eşti, încă, slab, furios, gelos, lacom? Fiinţele din lumea invizibilă nu le place să fie observate, nici deranjate, în lucrarea lor de nişte intruşi care nu sunt demni de acestea. Unele iubesc oamenii şi îi primesc favorabil, dar multe le sunt ostile şi îi urmăresc pe cei care doresc să pătrundă cu forţa în regiunea lor pentru motive, mai mult sau mai puţin, dubioase. Intruşii atrag, întotdeauna, animozitatea unor fiinţe din invizibil.
Mulţi ocultişti sfârşesc prost dorind să câştige bani sau glorie de a trece drept nişte clarvăzători, Iniţiaţi sau magi, pentru că nu ştiu să se apere împotriva atacurilor fiinţelor pe care le-au iritat prin curiozitatea şi dorinţa lor de aservire în satisfacerea poftelor lor nemăsurate. Aceste atacuri iau, mai întâi, forma unor dorinţe anormale sau perverse, pe urmă alte forme ce pot ajunge la nebunie. Fiinţele invizibile au făcut, deja, multe victime. S-au răspândit prea multe cărţi de literatură ocultă în lume şi este foarte grav. Sub pretext de a oferi nişte puteri oamenilor, această literatură a divulgat mijloace şi metode pentru a pătrunde în regiunea periculoasă, a intra în comunicare cu locuitorii lor, şi astfel a atras, asupra adepţilor săi, necazuri de toate felurile. În analele Ştiinţei Ezoterice se spune că mai multe omeniri au dispărut, deja, din cauza practicilor diabolice. O catastrofă identică se mai pregăteşte pentru pământ din cauza mobilurilor josnice care animă oamenii. Destinul Atlantidei se va repeta în zilele noastre, dar sub o altă formă. Odinioară, apa a fost cea care a determinat dispariţia acestui continent; acum este focul sub multiplele sale forme, care va fi executorul.
În loc să îi instruim pe oameni în cunoştineţele trecutului, trebuie să îi conducem, acum, spre o înţelegere şi nişte cunoştinţe noi. Nu treziţi imaginile vechi, nu ridicaţi vechiul colb al lumii subterane, altminteri veţi pune în acţiune nişte puteri adormite care vor produce aceleaşi catastrofe ca în trecut. Nu vom da o nouă cultură omenirii făcând nişte săpături arheologice în morminte, nici scriind volume întregi despre prolifica ştiinţă a înaintaşilor, nici deranjând păianjenii şi scorpionii din cripte. Ignoranţa căutătorilor, despre aceste probleme, determină declanşarea în necunoaştere de cauză a unor forţe fluidice de o putere formidabilă. De îndată ce sunt eliberate, aceste forţe se propagă, pătrund în creierele şi spiritele slabe, le determină să retrăiască în trecut şi să repete greşelile ce le-au comis. Eu nu sunt ostil cercetărilor ştiinţifice, dar cercetările arheologice nu ne pot fi de mare folos în evoluţia noastră.
Există alte metode pentru a cunoaşte spiritul vechilor civilizaţii dispărute, decât să le studiem în ruinele, în rămăşiţele lor răzleţe. Oamenii ignoră, însă, aceste metode şi sunt obligaţi să recurgă la aceste mijloace imperfecte, iar aceste metode, în loc să îi informeze corect, îi derutează şi mai mult. Adevăraţii discipoli nu au nevoie să scormonească ruinele pentru a cunoaşte trecutul omenirii.
Atunci, lăsaţi deoparte ce este deja mort, prăfuit, mucegăit, îngropat! Luaţi ceea ce este viu, luminos… Soarele este nou în fiecare zi, natura este nouă. Tot ce este deja în ruină dovedeşte, prin starea sa, că nu conţine adevărul. Ceea ce este veridic nu poate fi distrus şi timpul nu poate face nimic împotriva lui. Secolele, mileniile, nu au nici o influenţă asupra a ce este veşnic şi a ce căutăm. Ceea ce este adevărat există în faţa noastră, în jurul nostru, în noi. Dacă vom înţelege noii curenţi ce se manifestă zilnic în lume şi ne însufleţeşte, vom părăsi numeroasele iluzii aşa-zise ştiinţifice.
Pentru a reveni la obţinerea clarviziunii, eu vă repet că este mai cumpătat să lucrezi, mai întâi, asupra ta însuţi şi să te purifici, fiindcă atunci când ne vom transforma, clarviziunea totală ne va apărea de la sine şi în pofida dorinţei noastre. Atunci când Dumnezeu dă, El dă din belşug.

Se povesteşte că un Maestru avea un discipol doritor să înveţe prima lecţie de iniţiere. Maestrul i-a spus: „Du-te într-un cimitir şi înjură morţii: spune-le că sunt proşti, răi etc… şi după aceea spune-mi ce ţi-au răspuns”. Discipolul s-a dus la cimitir şi i-a înjurat pe morţi, dar aceştia au rămas muţi. Reveni atunci la Maestrul său şi îi spuse că morţii nu au răspuns. „Poate, spuse Maestrul, nu ai ştiut să te faci auzit… Întoarce-te la ei, dar de data aceasta spune-le contrariul, flatează-i, fă-le complimente!”. Discipolul se întoarce la cimitir, dar şi în faţa celor mai mari elogii, morţii au rămas muţi”. – Nici acum nu mi-au răspuns, spuse discipolul, la întoarcerea sa. – Foarte bine, a răspuns Maestrul, acum ai înţeles prima lecţie a iniţierii: când eşti insultat, taci, şi când eşti flatat, de asemenea taci. Fii ca morţii, rămâi surd şi mut la critici, ca şi la complimente”. Iată o lecţie importantă.

Sâmbăta trecută, când v-am vorbit despre gură, v-am spus că frunzele arborilor posedă nişte mici guri, stomatele, datorită cărora se realizează schimburile cu mediul înconjurător. Datorită clorofilei, xantofilei şi carotenului conţinute în frunze, sub acţiunea luminii, seva brută, care vine din rădăcini, se transformă în sevă elaborată. Ceea ce se întâmplă şi în gura noastră unde nişte glande secretă substanţe comparabile clorofilei, xantofilei şi carotenului. Dacă, atunci când mâncăm, ne îndreptăm gândurile şi iubirea spre hrană, ea se transformă. În timp ce, dacă mâncăm fără să ne gândim, fără iubire pentru Creatorul care ne-a oferit aceste alimente, nu se produce nici o modificare spirituală şi absorbim numai o materie brută. Cel care mănâncă în zgomot, în dezordine şi agitaţie, nu cunoaşte decât procesele fizice şi chimice ale nutriţiei. Cel care mănâncă în linişte, cu iubire şi recunoştinţă, pătrunde, deja, în domeniul alchimiei, al sublimării.
Aşa se întâmplă cu toate lucrurile în viaţă, chiar şi cu lucrarea noastră, cu studiile ce le facem. Dacă nu suntem atenţi, dacă nu ne place ceea ce învăţăm, studiul nostru nu ne va fi foarte util.

Să presupunem acum că viaţa ne determină să ne învecinăm cu o fiinţă care ne enervează. Din punct de vedere spiritual, ea constituie o materie brută. Ne plângem de ea; gura noastră, simbolic vorbind, nu poate să o înghită. Dacă avem, însă, în noi acea căldură, care este iubirea, şi acea forţă care este lumina, glandele noastre spirituale vor funcţiona şi această persoană ne va deveni suportabilă, nu ne va mai tulbura starea noastră psihică. În timp ce, dacă vom insista să ne comportăm faţă de ea fără lumină şi căldură, ea ne va slăbi, ne va epuiza. Cu ajutorul căldurii şi al luminii, putem schimba tot ceea ce ne parvine în stare brută, fie că este vorba despre hrană, fiinţe umane, prestigiu, obiecte etc. Atât timp cât nu vom şti să lucrăm cu lumina şi căldura, gura noastră spirituală va găsi acele corpuri brute respingătoare, dar datorită căldurii şi luminii vom putea să le transformăm.
Când observăm natura, vedem că plantele se hrănesc cu minerale, animalele cu plante, iar oamenii se hrănesc cu animale… Atunci, se pune o problemă: cine se hrăneşte cu oamenii?… Oamenii sunt hrana Îngerilor. Da, nu v-aţi gândit poate niciodată la aceasta. Bineînţeles, nu suntem în mod real mâncaţi de Îngeri, dar ei se hrănesc cu fructele noastre, adică cu gândurile şi sentimentele noastre, exact aşa cum noi ne hrănim cu produsele animalelor: laptele, mierea, ouăle, untul… Dacă nu ştim, însă, să le pregătim o hrană potrivită, ei nu mai vin spre noi să se hrănească. De asemenea, dacă fructele noastre sunt rele, alţi îngeri, îngerii tenebrelor, vin şi se înfruptă din noi.
Când Hristos a anunţat evenimentele îngrozitoare ce urmau să se desfăşoare, unul dintre discipoli l-a întrebat în ce loc se vor produce, iar Hristos i-a răspuns că vulturii se află acolo unde există nişte hoituri. Exact legea despre care vă vorbesc. Dacă porţi în tine nişte hoituri (nişte sentimente, nişte gânduri în descompunere), ele vor fi o hrană pentru vulturi, adică pentru fiinţele inferioare din lumea invizibilă. Veţi întreba: „Cum vor simţi fiinţele inferioare aceste sentimente şi gânduri?”. Atunci când a fost deschis un borcan cu miere în bucătăria voastră, cum reuşesc muştele şi furnicile să se apropie pentru a se hrăni? Cum au simţit ele? Pentru că posedă nişte antene; ele sunt primii inventatori ai comunicaţiilor la distanţă! Furnicile vin de pe planeta Venus, ca şi albinele, ele sunt excepţionale în natură. Staţi liniştiţi dacă aveţi câteva furnici în casă, fiindcă în ciuda micimii lor, ele inspiră cea mai mare frică şerpilor. Acolo unde există furnici, nu există şerpi. La fel, dacă posedăm în noi nişte furnici, şerpii vor fugi din faţa lor. Evident, este un simbol de interpretat.
Albinele iubesc mult florile. Albinele reprezintă discipolul evoluat care ştie să prepare nectarul în sine. Iată de ce Îngerii vin să îi viziteze sufletul şi să primească această hrană pe care el o prepară ca să o transforme în miere. Se spune că rugăciunile Sfinţilor urcă spre Dumnezeu ca un parfum, iar acest parfum este pentru El o hrană. Pentru moment, nu puteţi înţelege aceasta, dar mai târziu veţi sesiza că în univers toate lucrurile sunt legate între ele prin legături sublime.

Vă voi mai spune câteva cuvinte despre ochi, urechi şi gură. Noi primim lumina prin ochi şi sunetul prin urechi. Ce legătură extraordinară există între ochi şi urechi! Dacă studiaţi cum propagă lumina în spaţiu, veţi constata că ea străbate nestâjenită vidul, străbate mai puţin uşor aerul, ceva mai greu apa, unde este obligată să se refracte, şi o face parţial, şi mult mai greu în solide. Pentru sunet, este invers: el nu se propagă deloc în vid; se propagă puţin în aer, mai mult în apă, iar prin solide se propagă cel mai bine. Atunci când se compară viteza şi mediul de propagare, lumina este inversă sunetului. Lumina coboară din regiunile subtile către regiunile din ce în ce mai dense până atinge materia solidă, iar în această călătorie ea se deplasează din ce în ce mai greu. În schimb, sunetul pleacă de la materie şi se înalţă, diminuindu-şi intensitatea până la pierderea sa în vid.
Înaintea sunetului (a cuvântului), care este puternic în lumea materiei, există lumina care este puternică în lumea spiritului. Iată de ce urechile şi ochii sunt constituiţi după legi diferite, referitoare una la înţelepciune şi alta la adevăr. Lumina luminează formele şi culorile ce ne arată frumuseţea; iar frumuseţea este expresia adevărului care a format ochii. Sunetul (cuvântul) este legat de urechi, urechea este legată de înţelepciune, iar înţelepciunea de gură, fiindcă gura pronunţă cuvintele. Gura, urechile şi ochii formează un triunghi. Sunt posibile multe combinaţii între ele. Ochii văd, urechile aud, şi gura povesteşte ce au văzut ochii şi ce au auzit urechile. Aici stă ascuns secretul legăturilor intime dintre cele trei virtuţi: iubire, înţelepciune şi adevăr.
Vă voi da să faceţi acum exerciţiul următor. Din clipa trezirii, dimineaţa, trebuie să deschideţi imediat ochii în mod conştient şi să priviţi spre ochiul interior, pe urmă să ascultaţi ce vorbeşte în voi. Veţi auzi atunci programul zilei care începe. Gura voastră trebuie să participe şi ea la acest exerciţiu pentru că toate cele trei vârfuri ale triunghiului să intre în acţiune, şi trebuie să pronunţe fraza următoare: „Îţi mulţumesc Ţie Doamne, pentru că sunt sănătos astăzi. Fie ca ziua să-mi fie binecuvântată! Ajută-mă, pentru a-Ţi putea îndeplini voinţa”.
În mod obişnuit, primele cuvinte pronunţate la trezire sunt nişte reclamaţii. Soţul spune soţiei: „Unde mi-ai pus cămaşa? Unde-mi sunt şosetele, butonii de la manşetă? De ce nu mi-ai adus, încă, o cafea?”. Este un obicei foarte prost să te trezeşti bombănind.

Era odată un rege care avea două fete. Prima era foarte urâtă, dar avea darul cuvântului şi ştia să exprime lucrurile minunat şi plăcut; a doua era extrem de frumoasă, dar avea o limba ascuţită şi nu înceta să supere pe toată lumea. Tatăl lor era, evident, într-o situaţie foarte dificilă şi în faţa regilor, a vecinilor săi, se simţea ruşinat să aibă asemenea fete. Se întreba, firesc, cum putea să le mărite. Într-o zi, consultă un înţelept în legătura cu acest subiect. „Maiestate, spuse înţeleptul, ordonă mâine dimineaţă unuia dintre servitorii tăi să aducă pe primii doi oameni pe care îi găseşte la poarta palatului tău. Îi vei căsătorii pe aceşti oameni cu fiicele tale”. A doua zi, aşa cum îi spusese înţeleptul, regele trimise un mesager care îi opri pe primii doi trecători pe care îi întâlni. Când îi aduse la palat, regele rămase perplex pentru că unul era orb şi celălalt surd. Îl consultă din nou pe înţelept care îi spuse: „Foarte bine, este perfect, căsătoreşte acum pe orb cu cea care este urâtă şi pe surd cu aceea care este frumoasă”. Aşa s-a întâmplat. Orbul, care asculta cu încântare frumoasele cuvinte rostite de soţia sa, se plângea că nu poate să vadă frumosul său chip, pe care şi-l imagina tot atât de minunat ca şi cuvintele sale. În timp ce surdul, admira frumosul chip al soţiei sale şi se plângea că nu aude cuvintele suave ce erau, „cu siguranţă”, pronunţate din gura sa… oare ce s-ar fi întâmplat dacă orbul ar fi putut să vadă şi surdul să audă?
Uneori trebuie să fim mulţumiţi că suntem puţin miopi sau tari de ureche când ne aflăm în faţa unor lucruri neplăcute. De altfel, în general, oamenii nu iubesc adevărul. Soţul îi spune soţiei: „Spune-mi că mă iubeşti. Ştiu foarte bine că nu este adevărat, dar spune-mi-o, totuşi, pentru că îmi place să aud asta”. El spune de asemenea: „Nu eşti foarte frumoasă, ştiu asta, dar pune-ţi puţin fard fiindcă îmi place să te privesc aşa”. Nu, oamenii nu iubesc adevărul. Cu toate acestea, când ne vedem ochii într-o oglindă trebuie să mulţumim şi să ne legăm imediat de adevăr. Atunci când ascultăm cu urechile, trebuie să ne legăm de înţelepciune. Iar când gustăm cu gura, trebuie să ne legăm de iubire. Astfel realizăm un triunghi viu. Înţelepţii pot să ne cunoască după acest triunghi: după forma gurii, a urechilor şi a ochilor, după mărimea lor, după poziţia lor în raport cu poziţia normală. Înţeleptul poate cunoaşte, cu precizie, legăturile noastre cu iubirea, cu înţelepciunea şi adevărul.
Ştim că avem doi ochi, două urechi, o gură, dar în realitate avem trei ochi, trei urechi, trei guri. Cel de-al treilea ochi, ochiul mistic, este situat în centrul frunţii; a treia ureche este situată în gât; a doua gură se află în vârful capului, este Sahasrara, chakra cu o mie de petale. Cu această a doua gură superioară putem vorbi şi ne hrăni în regiunile spirituale. Rugăciunea, împărtăşania, nu sunt nimic altceva decât un fel de a vorbi şi de a te hrăni în lumea divină. Nu vă voi spune nimic astăzi despre cea de-a treia gură… Planeta noastră posedă, de asemenea, organe asemănătoare cu ale noastre. Gura sa superioară sunt munţii înalţi, pentru că pământul este în legătură cu cerul prin piscurile sale cele mai înalte.

Să ne legăm de iubire, de înţelepciune şi de adevăr.
Prin gură vom gusta iubirea divină,
Prin urechi vom auzi înţelepciunea divină,
Prin ochi vom vedea adevărul divin.

Un minut de meditaţie.

Recomandam urmatoarele articole:
– Adevarul ascuns in ochi
– Legea înregistrării
– Cea mai bună poziţie pentru rugăciune
– Cum acţionează Sefiroţii şi planetele
– GÂNDUL – ARHITECT AL DESTINULUI