Krishnamurti – profetul libertăţii

La 17 februarie 1986 moare, în vârstă de 90 de ani, în California, Jiddu Krishnamurti. Politicieni, oameni de ştiinţă, scriitori din toată lumea i-au adus un ultim omagiu. Preşedintele Indiei îl defineşte ca fiind „un gigant intelectual al secolului XX”. Celebrul fizician David Bohm îl consideră „unul dintre puţinii gânditori capabili să conjuge spiritualitatea cu ştiinţa”. Ne întrebăm cu toţii ce s-a petrecut cu moştenirea pe care Krishnamurti a lăsat-o umanităţii. Considerând că el nu poseda nimic, marele filosof nici nu şi-a făcut măcar testamentul. Averea lui consta în 8 colegii şi 22 de asociaţii care îi poartă numele, o prestigioasă fundaţie culturală, o bibliotecă ce conţine cărţi şi videocasete pentru miile de „prieteni” (Krishnamurti nu a avut niciodată discipoli) răspândiţi pe întreaga suprafaţă a globului. Moştenirea spirituală şi culturală pe care ne-a lăsat-o cel ce a fost denumit „omul care nu vrea să devină zeu” este, de fapt, mult mai controversată şi deci vie, datorită faptului că oamenii nu au găsit un răspuns satisfăcător la întrebarea:
„Cine a fost cu adevărat Krishnamurti?”

„Trebuie să cunoaştem ceea ce suntem, şi nu ceea ce vrem noi să fim. Căci numai ceea ce există poate fi transformat, şi nu ceea ce dorim noi să existe.” – Krishnamurti

S-a născut la 11 mai 1895, la Madanapalle, în apropiere de Madras, într-o familie săracă, de brahmani. Era un copil ca atâţia alţii. Nu avea o inteligenţă ieşită din comun, era neastâmpărat la şcoală, până când o întâlnire i-a schimbat fulgerător şi pentru totdeauna viaţa. La vârsta de 14 ani, în 1909, în timp ce se juca pe plaja din Adyar, în apropiere de Madras, a fost descoperit de către Charles Leadbeater, prietenul spiritual al lui Annie Bessant, preşedinta Societăţii Teozofice Mondiale. Leadbeater, fost pastor al Bisericii anglicane, avea darul clarviziunii. El a declarat mai târziu: „Am rămas uimit de splendida aură energetică a acelui băiat, care nu avea nicio umbră de ego. Era omul pe care-l căutam”.

Dar ce căutau în perioada aceea membrii Societăţii Teozofice? Nici mai mult, nici mai puţin decât încarnarea lui MAITREYA, Bodhisattva al Noii Ere, un spirit superior, care se încarnează atunci când oamenii au nevoie de el. În opinia teozofilor, acest spirit s-a reîncarnat de mai multe ori în epocile precedente. Acum se pare că venise rândul acelui băiat necunoscut, care se juca pe plaja din Adyar. Din acel moment, timp de 20 de ani, viaţa lui Jiddu a fost legată de aceea a „descoperitorilor” săi, care l-au adoptat, l-au trimis să studieze în Anglia, la cele mai bune colegii, pregătindu-l pentru a-şi împlini destinul de Domn al Lumii.

Societatea Teozofică a fost fondată în 1875, în America, de către o mistică clarvăzătoare, de origine rusă, Helena Petrovna Blavatsky, cu scopul de a „forma nucleul unei noi fraternităţi universale”. Teozofii doreau să realizeze unitatea tuturor religiilor şi fondaseră în acest scop o secţiune ezoterică extrem de secretă pentru a studia magia şi ştiinţele oculte. Leadbeater făcea şi el parte din această ramură secretă a Societăţii Teozofice. În momentul întâlnirii cu Krishnamurti, această societate era foarte bogată, puternică, fiind răspândită în întreaga lume. Sediul central se găsea – şi se mai găseşte încă – în mijlocul unui splendid parc din Adyar. Astfel, tânărul Jiddu a devenit membru al acestei societăţi în ciuda protestelor tatălui sau, care a acuzat Societatea Teozofica că i-a răpit fiul. În 1911 este fondat Ordinul Internaţional al Stelei Orientului, al cărui preşedinte este chiar tânărul Krishnamurti.

„Dacă doar auziţi adevărul, fără să-l trăiţi, atunci viaţa voastră va fi plină de confuzii lamentabile.” – Krishnamurti

Începând cu anul 1922, Jiddu începe să sufere de acele „crize mistice”, care nu îl vor părăsi toată viaţa. Acestea îi provocau câteodată un fel de dedublare a personalităţii, fiind în acelaşi timp şi un misterios izvor de inspiraţie. Respectat, adorat, înconjurat de bogăţii, Krishnamurti era un om foarte puternic, fără totuşi a profita de acest lucru în vreun fel. În realitate însă el suferea, simţindu-se prizonierul unui destin pe care nu îl simţea al său. Astfel, încetul cu încetul, el începe să îşi dezvolte o viziune proprie, originală, asupra lumii, viziune care nu avea nimic comun cu aceea a Societăţii Teozofice.

În 1929 se produce a doua mare schimbare în viaţa lui Krishnamurti. Omul care era predestinat să devină un idol devine distrugătorul tuturor idolilor, începând cu el însuşi. Abandonează Societatea Teozofică, închide Ordinul Stelei Orientului, renunţă la onoruri, restituie donaţii (printre care şi un castel în Olanda, împreună cu cele 200 de hectare de teren din jurul lui). Rămâne singur, dar liber. Şi aşa va rămâne până la sfârşitul vieţii sale.

În următorii 60 de ani, Krishnamurti va călători în întreaga lume, ţinând discursuri în faţa unor mulţimi din ce în ce mai numeroase. Noul său motto era: „Fiecare trebuie să se transforme pe sine însuşi pentru a putea transforma lumea”, iar noul său program cuprindea mai multe idei revoluţionare: „Doresc să eliberez omul de condiţionările şi de fricile sale. Nu vreau să fondez o nouă religie. Însăşi ideea de a conduce pe cineva este antisocială şi anti-spirituală. Eu nu vreau să învăţ nimic, pe nimeni. Nu sunt adeptul unei credinţe. Vreau doar să vă arăt calea prin care se poate ajunge la adevărata cunoaştere. Dacă fiecare din noi reuşeşte să se transforme pe sine însuşi, va reuşi să transforme apoi lumea, fiind capabil să arate şi altora calea, declanşând astfel o reacţie în lanţ.” Acesta este un apel sublim la eliberarea de tot ceea ce ne înlănţuie şi ne împiedică să vedem adevărata faţă a Realităţii. Acest lucru se poate realiza numai pornind de la o etică a responsabilităţii individuale: „Trebuie să căutăm adevărul singuri, în noi înşine. Lumea începe cu noi. Dacă întreaga noastră existenţă nu facem altceva decât să-i imităm pe cei pe care i-am ales drept modele, atunci nu ne va mai rămâne loc pentru adevărata realitate şi pentru Adevărul Suprem. Să ne eliberăm de ceea ce credem că am cunoaşte!”

Acest apel împotriva autorităţii de orice fel i-a adus lui Krishnamurti admiraţia şi prietenia a numeroşi intelectuali „rebeli”, printre care şi Aldous Huxley, care, în 1961, îi scria unui prieten: „Este cel mai impresionant discurs pe care l-am auzit vreodată. Era ca şi cum l-aş fi ascultat pe însuşi Buddha”. Tot Huxley a scris şi prefaţa uneia dintre cele mai celebre cărţi ale lui Krishnamurti, „Prima şi ultima libertate”.

„Întreaga mea viaţă am luptat pentru a mă elibera: de prietenii mei, de cărţile mele de problemele de serviciu. Voi trebuie să vă luptaţi pentru aceeaşi libertate. Trebuie să existe o revoluţie continuă în interiorul vostru.” – Krishnamurti

Oraşul elveţian Saanen a devenit centrul mişcării în care s-au implicat toţi prietenii lui Krishnamurti, de la simpli curioşi, la eminenţi oameni de ştiinţă. Timp de 25 de ani, din 1961 până în 1985, aici au avut loc întâlnirile internaţionale dintre Jiddu Krishnamurti şi prietenii săi. În această perioadă el s-a preocupat foarte mult şi de problemele pe care le ridica pedagogia modernă: „Sistemul nostru educativ se bazează pe ceea ce trebuie să gândim, nu pe modul în care ar trebui să gândim. Trebuie să-i învăţăm pe cei tineri cum să-şi folosească mintea cu ajutorul meditaţiei”.

Celor care doreau să-l ajute cu donaţii el le răspundea invariabil: „Folosiţi aceşti bani pentru a fonda şcoli”. Astfel au luat naştere numeroasele colegii care îi poartă numele, acestea fiind răspândite pe întreaga suprafaţă a globului.

În ultimul său discurs, cu o lună înainte de a muri, Krishnamurti face din nou un apel la ascultătorii săi: „Aceasta este ultima mea vizită. Tot ceea ce vă cer este să nu mă zeificaţi. Vă rog să nu îmi construiţi vreun templu sau vreun muzeu. Aceasta ar fi în contradicţie cu toate învăţăturile mele”. Dorinţa sa a fost respectată.

Încheiem această scurtă prezentare a vieţii lui Jiddu Krishnamurti, una dintre cele mai misterioase personalităţi ale acestui secol, cu cuvintele biografei şi prietenei sale, Mary Lutyens: „Lucrul cel mai extraordinar referitor la viaţa lui Krishnamurti este că profeţiile referitoare la misiunea sa spirituală, care au fost făcute încă din copilărie, s-au adeverit în întregime, numai că într-o manieră foarte diferită faţă de ceea ce se credea atunci ”.