Category Maestri si invatatori spirituali

Introducere

Un adevărat maestru spiritual nu are ce să predea, în sensul convenţional al cuvântului, şi nu are ce să îţi adauge sau să îţi ofere, cum ar fi noi informaţii, credinţe şi reguli de conduită. Singura menire a unui învăţător este să te ajute să înlături tot ceea ce te desparte de adevărata ta fiinţă şi de ceea ce deja ştii. Maestrul spiritual te ajută să-ţi descoperi acea dimensiune din adâncul fiinţei tale, liniştea.
Dacă vei căuta la un maestru spiritual . sau în această carte . idei stimulatoare, teorii, credinţe şi discuţii intelectuale, vei fi dezamăgit. Cu alte cuvinte, dacă doreşti hrană pentru minte, nu o vei găsi şi, mai mult, nu vei înţelege însăşi esenţa învăţăturii, esenţa acestei cărţi, care nu rezidă în cuvinte, ci în tine însuţi. Este bine să îţi aminteşti şi să simţi acest lucru, în timp ce citeşti.
Cuvintele nu sunt altceva decât indicatoare. Ceea ce ele indică nu poate fi găsit în sfera gândirii, ci într-o dimensiune mai profundă şi infinit mai vastă decât gândirea. Pacea plină de viaţă este una dintre caracteristicile acestei dimensiuni; de câte ori vei simţi că pacea lăuntrică te copleşeşte în timp ce citeşti, cartea îşi îndeplineşte faţă de tine rolul unui învăţător: îţi aduce aminte cine eşti şi îţi arată drumul spre casă.

OMRAAM MIKHAEL AIVANHOV

L’Arbre de Vie – (Arborele Vieţii)
Conferinţa din 05.06.1963
(Ţinută în Elveţia în ziua Pogorârii Sfântului Duh)
B

… (Şi) primind misiunea, s-a întors în Egipt, pentru a-i salva pe evrei, poporul Evreu – dar pregătindu-i pentru misiunea de a păstra această ştiinţă ezoterică, aceste reguli de comportament de viaţă. El a primit această misiune de la Creator, şi s-a dus. Cunoaşteţi apoi povestea, cum a procedat cu Faraonul şi aşa mai departe. Nu asupra acestui lucru vreau să mă opresc.
Moise, scriind cuvintele Pomul Vieţii, Pomul Cunoaşterii Binelui şi Răului, avea ceva în minte, avea o întreagă ştiinţă/cunoaştere a acestor lucruri. El a condensat toată această ştiinţă, a rezumat-o într-un cuvânt – (de fapt) în două cuvinte. Şi iată ce ne interesează pe noi: să intrăm în mintea lui Moise şi să aflăm ce. Este oare cu putinţă? Bineînţeles că este cu putinţă. Da, este cu putinţă. Este cu putinţă, dragi fraţi şi surori să intri în mintea oricărei făpturi. Dacă ştim cum să procedăm, care sunt regulile, metodele, putem. Ştiind, pur şi simplu, ceea ce v-am revelat deja cu privire la memoria Pământului, la sufletul pământului şi la sufletul universal: anume, că sufletul Pământului este în comunicare cu sufletul universal şi că Pământul conţine (păstrează) toate evenimentele, toate clişeele, toate amintirile, toate amprentele, toate înregistrările, toate urmele a tot ce s-a petrecut pe el de milioane, chiar miliarde de ani. Există deci o latură eterică, numită Cronica Akasha, unde se înregistrează (tot): existenţa lui Moise, existenţa lui Hermes Trismegistus, existenţa lui Pitagora, existenţa lui Iisus, totul s-a păstrat. Şi atunci când crezi în aceste lucruri, bineînţeles, dacă faci eforturi să duci o viaţă corespunzătoare, poţi intra în aceste biblioteci ca să consulţi aceste clişee şi să afli cu exactitate ce era în mintea lui Apollonius din Tyane, de exemplu, şi ce era în mintea lui Zoroastru sau mai ales a lui Iisus. Da, totul s-a păstrat în sufletul Pământului: toate epocile, toate obiceiurile, toate chipurile, toate făpturile. Şi există oameni care se ocupă de asta, cărora le place să facă asta şi care exersează numai acest lucru şi care ajung să converseze cu (ele). Pentru că nimic, absolut nimic nu dispare, totul se păstrează. Şi dacă intrăm în capul lui Moise şi vrem să aflăm ce este acest Pom al Vieţii, iată ce vă va spune. Vă va spune: Pomul Vieţii este cosmosul însuşi, cu Dumnezeu care locuieşte înlăuntrul lui.

Înflorirea conştiinţei umane

Evocare

Planeta Pământ, în urmă cu 114 milioane de ani, într-o dimineaţă oarecare, imediat după răsărit: prima floare se deschidea către soare. Anterior acestui eveniment spectaculos care vestea o transformare în evoluţia vieţii plantelor, planeta era deja de milioane de ani acoperită de vegetaţie. Probabil că prima floare n-a supravieţuit prea mult, iar apariţia florilor a rămas un fenomen răzleţ din cauza condiţiilor de bună seamă nefavorabile încă răspândirii sale. Până într-o zi când a fost atins un prag critic, după care pe toată întinderea planetei trebuie să fi urmat o explozie de culoare şi parfum — pe care o eventuală conştiinţă-martor ar fi perceput-o, desigur, dacă ar fi fost prezentă.
Mult mai târziu, aceste fiinţe delicate şi parfumate pe care noi le numim flori aveau să joace un rol esenţial în evoluţia conştiinţei altor specii. Oamenii au fost din ce în ce mai atraşi şi fascinaţi de ele. Pe măsură ce conştiinţa oamenilor s-a dezvoltat, florile au fost probabil primul lucru lipsit de un scop utilitar, adică de orice legătură cu supravieţuirea, pe care l-au preţuit. Au fost sursă de inspiraţie pentru nenumăraţi artişti, poeţi şi mistici. Isus ne spune să contemplăm florile si să învăţăm de la ele cum să trăim. Despre Buddha se spune că ar fi susţinut odată o „predică tăcută”, în timpul căreia a ţinut în mână o floare şi nu a făcut altceva decât s-o privească. După un timp, unul dintre cei de faţă, un călugăr pe nume Mahakasyapa, a zâmbit. Se spune că acesta ar fi fost singurul care înţelesese predica. Legenda spune că acel zâmbet (echivalent cu trezirea spirituală) a fost transmis de la un maestru la altul timp de douăzeci şi opt de generaţii succesiv, dând naştere, mult mai târziu, zenului.
Privind frumuseţea unei flori, oamenii pot avea momente — oricât de efemere — de conştientizare a frumosului ca parte esenţială a fiinţei lor celei mai lăuntrice, a adevăratei lor naturi.
Prima revelaţie a frumuseţii a constituit unul dintre cele mai semnificative evenimente din evoluţia conştiinţei umane. Sentimentul bucuriei şi cel al iubirii sunt intrinsec legate de această revelaţie.
Fără ca noi să ne dăm foarte bine seama de acest lucru, florile au devenit pentru noi expresia materială a ceea ce este în noi înşine mai elevat, mai sacru şi, în ultimă instanţă, lipsit de formă. Efemere, eterice şi mai delicate decât plantele din care au apărut, florile au devenit un fel de mesageri ai unui alt tărâm, un fel de punte între lumea formelor fizice şi cea fără de formă. Nu numai că aveau un parfum delicat care plăcea oamenilor, ci aduceau totodată şi mireasma tărâmului spiritual. Folosind cuvântul „iluminare” într-un sens mult mai larg decât este acceptat în mod convenţional, am putea privi florile drept întruchiparea iluminării plantelor.
Se poate spune despre orice formă de viaţă — minerală, vegetală, animală sau umană — că se îndreaptă către „iluminare”. Totuşi, fenomenul acesta este extrem de rar, căci el presupune mai mult decât un progres evolutiv: implică o discontinuitate în dezvoltare, un salt la un nivel de Fiinţare total diferit şi, ceea ce este cel mai important, o diminuare a caracterului material. Există ceva mai greu şi mai impenetrabil decât roca, cea mai densă dintre toate formele? Şi, cu toate acestea, structura moleculară a unor roci este supusă unei transformări în urma căreia acestea devin transparente, rezultând cristalele. Există cărbuni care, supuşi unei călduri şi presiuni de neimaginat, se transformă în diamante, în timp ce unele minerale grele se transformă în alt fel de pietre preţioase.
Majoritatea reptilelor târâtoare, vieţuitoarele cele mai legate de pământ, au rămas neschimbate de milioane de ani. Totuşi, unora dintre ele le-au crescut pene şi aripi şi s-au transformat în păsări, sfidând astfel forţa gravitaţiei care le dominase atâta timp. Nu şi-au îmbunătăţit mersul sau târâtul ci, prin deplina lor transcendere, acestea au devenit zbor.
Din vremuri imemoriale, florile, cristalele, pietrele preţioase şi păsările au avut o semnificaţie specială pentru spiritul uman. Ca orice alte forme de viaţă sunt şi ele, desigur, manifestări temporare ale Vieţii unice si Conştiinţei unice care reprezintă sursa. Semnificaţia lor specială, fascinaţia pe care o exercită asupra oamenilor şi afinitatea omului faţă de aceste făpturi pot fi atribuite calităţii lor eterice.
Dacă acceptăm ideea existenţei unei anumite Prezenţe, printr-o atenţie tăcută, dar vie, percepţia umană poate sesiza esenţa divină a vieţii, acea conştiinţă sau acel spirit ce sălăşluieşte în fiecare creatură, în fiecare formă de viaţă si o poate recunoaşte ca fiind propria ei esenţă, iubind-o astfel ca pe sine însăşi, însă până când nu se va întâmpla acest lucru, cei mai mulţi dintre oameni vor vedea doar forma exterioară şi nu vor fi conştienţi de esenţa lăuntrică, tot aşa cum nu sunt conştienţi de propria lor esenţă şi se identifică exclusiv cu forma lor fizică şi psihologică.
Totuşi, în cazul unei flori, al unui cristal, al unei pietre preţioase, al unei păsări, chiar şi o persoană lipsită de Prezenţă poate simţi ocazional că este vorba despre ceva mai mult decât simpla existenţă fizică a formei respective, fără să ştie că acesta este motivul atracţiei şi afinităţii pe care o resimte. Datorită naturii lor eterice, formele acestea ascund mai puţin spiritul care sălăşluieşte în ele decât se întâmplă la alte forme de viaţă — excepţie în cazul acestora din urmă fac formele de viaţă nounăscută — bebeluşii, căţeluşii, pisicuţele, mieii şi aşa mai departe. Acestea sunt fragile, delicate, nu sunt încă statornicite ferm în materialitate. în ele mai străluceşte o anumită inocenţă, o dulceaţă şi o frumuseţe ce nu aparţin acestei lumi. Ele produc încântare şi unor oameni relativ insensibili.
Aşadar, atunci când contemplaţi cu atenţie vie o floare, un cristal sau o pasăre fără ca în acele momente să le denumiţi în mintea voastră, ele devin o fereastră către lumea fără de forme. Se produce o deschidere interioară, oricât de mică, spre tărâmul spiritului. Din acest motiv cele trei forme de viaţă „iluminate” au jucat un rol atât de important în evoluţia conştiinţei umane din vremuri străvechi; din acest motiv bijuteria florii de lotus este simbolul central al budismului, iar o pasăre albă, porumbelul, poartă semnificaţia Sfântului Duh în creştinism. Acestea au pregătit terenul pentru o schimbare mai profundă în conştiinţa planetară, menită a se produce în cadrul speciei umane. Este trezirea spirituală ai cărei martori începem acum să fim.

(citeşte restul cărţii cu un click pe iconul PDF de mai jos)

OMRAAM MIKHAEL AIVANHOV

L’Arbre de Vie – (Arborele Vieţii)
Conferinţa din 05.06.1963
(Ţinută în Elveţia în ziua Pogorârii Sfântului Duh)
A

«Să determini numărul personal înseamnă să primeşti pe neaşteptate o moştenire de zece milioane de leva. Dacă sunteţi o fiinţă cu judecată, veţi rezolva cu acest număr multe dificultăţi. Numerele ascund o putere magică. A avea zece milioane de leva înseamnă a avea case, bunuri, prieteni. Ce poate fi o mai mare bogăţie? Toată lumea se înclină în faţa celor zece milioane. De ce?
Pentru că acest număr este viu. Şi dacă într-un număr se ascunde o asemenea forţă, cât de mare trebuie să fie ea când se manifestă într-o fiinţă omenească. Când un om pătrunde în puterea numerelor, profesorii luminii îi deschid porţile Universităţii lor. Şi dacă o singură poartă i se deschide omului, el va intra pe un car de foc, aşa cum Ilie a intrat în Cer. Dar acela care nu înţelege numerele vii, se va învârti îndelung în jurul porţilor acestei Universităţi, căci nimeni nu i le va deschide. Pentru a putea intra în Universitatea luminii, trebuie să ai iubire. Iubirea rezolvă toate problemele. Dacă mama nu-şi iubeşte copilul, ea nu-i va da nimic. Dacă copilul nu-şi iubeşte mama, el nu poate primi nimic de la ea. Mama trebuie să-şi iubească copilul, iar copilul trebuie să-şi iubească mama. Acelaşi raport trebuie să existe între om şi Dumnezeu: dacă Dumnezeu nu vă iubeşte şi dacă voi nu-L iubiţi, nu veţi profita de nimic. În afara iubirii, totul este iluzie».
Citind această pagină de astăzi a Maestrului (Peter Deunov), dragi fraţi şi surori, veţi găsi din nou în ea, ca şi ieri, lucruri ciudate. Şi dacă nu vi le explic, veţi rămâne din nou cu noţiuni, cu idei nu tocmai corecte. Ce vrea să spună Maestrul, aici? El spune că toată lumea se înclină în faţa a zece milioane de leva. Zece milioane de leva nu este o sumă extraordinară. Ce Înseamnă zece milioane în ziua de azi?! Nici cât să-ţi construieşti o baracă! Şi atunci, «cel care are zece milioane, are toată fericirea, are case, are prieteni…»

OMRAAM MIKHAEL AIVANHOV

23 Aprilie 1962 (Sèvres)

Conferinţă improvizată

Întrebare: Maestre, ne puteţi spune ce reprezintă, în Sfânta Treime, Sfântul Duh?
Această întrebare este foarte interesantă, pentru că ea atinge un subiect important, care n-a fost niciodată explicat cum trebuie de către teologi. Mulţi Iniţiaţi din toate timpurile precum şi Părinţii Bisericii – ca Sfântul Clement din Alexandria sau Sfântul Athanasie – au vorbit de Sfântul Duh, dar explicaţiile lor nu sunt întotdeauna foarte limpezi. Ce spun ei despre Tatăl este întotdeauna corect, dar în ceea ce priveşte Fiul şi Sfântul Duh, lucrurile rămân cumva cu semnul întrebării. Ei identifică Sfântul Duh când cu iubirea, când cu lumina, iar Hristos este şi el când iubire, când lumină. Or, Iisus n-a spus niciodată: «Eu sunt iubire»; el a spus: «Eu sunt lumina lumii». Dar Sfântul Duh poate fi şi el considerat lumină, de vreme ce conferă darul de a vorbi în limbi, de a tălmaci taine, etc… Cu toate acestea, unii spun că Sfântul Duh e iubire, adică principiul feminin, pentru că în Arborele Sefirotic Sfânta Treime e reprezentată prin Kether, Hokmah şi Binah, Sfântul Duh fiind legat tocmai de Binah, Mama Divină. Alţii mai spun că omenirea a trăit mai întâi era Tatălui (aceasta fiind epoca lui Moise şi a preoţilor), ca apoi, odată cu creştinismul, a devenit era Fiului şi că acum se apropie era Sfântului Duh. Aşadar, precum vedeţi, e foarte greu să-ţi faci o idee despre Sfântul Duh.

Rugăciunea

Într-o noapte, pe când se ruga, fratele Bruno a fost tulburat de orăcăitul unui broscoi. Încercările lui de a ignora sunetele dizgraţioase s-au dovedit inutile, aşa că, exasperat, a sfârşit prin a striga pe fereastră:
– Tăcere! Îmi fac rugăciunile!
Fratele Bruno era un sfânt, aşa că porunca lui a fost imediat ascultată. Toate creaturile vii din preajmă au tăcut, pentru ca sfântul să se poată ruga în pace.
În mintea lui Bruno a apărut însă o îndoială, care i s-a părut chiar mai tulburătoare:
– Dacă Dumnezeu ascultă cu aceeaşi plăcere orăcăitul broaştei ca şi psalmii tăi?
– Ce plăcere i-ar putea face lui Dumnezeu orăcăitul unei broaşte? nu s-a lăsat mai prejos Bruno.
Dar vocea interioară a insistat:
– De ce crezi că a inventat Dumnezeu sunetul?
Bruno nu ştia, aşa că s-a decis să afle de ce. El a ieşit la fereastră şi a strigat:
– Cântă!
Orăcăitul broscoiului s-a auzit imediat, însoţit cu veselie de toate broaştele din vecinătate. Bruno a ascultat cu atenţie zgomotele şi şi-a dat seama că dacă nu le mai opune rezistenţă, ele nu mai sunt supărătoare, ci dimpotrivă, îmbogăţesc tăcerea nopţii.
Odată cu această descoperire, inima lui Bruno a intrat în armonie cu universul şi pentru prima oară în viaţă, el a înţeles ce înseamnă să te rogi cu adevărat.
(citeşte intreaga carte: click pe iconul PDF de mai jos)

OMRAAM MIKHAEL AIVANHOV

Penser juste (A gândi corect)

L’amour dans les trois mondes (Iubirea în cele trei lumi)

Conferinţa din 27.12.1961

B

… bieţii de ei, nu pot transforma materia, nu pot să o ilumineze, să o fertilizeze, să o sublimeze; atunci trebuie să suporte contrariul: – tristeţea, după fericire – nefericirea, după exaltare – căderea, depresia totală… Ei pot, dar după, trebuie să se aştepte la contrariul. Asta e marea iluzie a tuturor îndrăgostiţilor: atunci când sunt în bucurie, ei cred că vor fi veşnic în bucurie. Nimeni nu-i poate convinge că îşi pregătesc cărbuni încinşi, nu. Ei cred că dacă au fost fericiţi o dată, că dacă au gustat ceva, va fi mereu aşa. Ei nu, după un timp apare reversul medaliei şi, hop! Vine contrariul. De ce? Pentru că nu au fost de-ajuns de sus, acolo unde nu e revers, unde nu e schimbare, unde e veşnic primăvara, unde totul continuă mereu şi nu există revers. Dar ei au căutat prea jos, prea jos, prea jos… şi acolo e variabil, nimic nu e stabil. Iată câte mai au oamenii de învăţat. Ei trebuie să înveţe că bucuria lor nu e durabilă. Această bucurie este înlocuită, se transformă apoi în mâhnire tristeţe, plictis, isterie… tot ce vreţi! Dacă nu există elemente divine în aceste treburi, totul se preschimbă, euforia devine tortură, după. Dacă oamenii sunt atât de proşti încât să-şi închipuie lucrurile în capul lor, vor verifica, vor verifica. Şi după aceea vor veni să spună.
Numai că vor veni cu părul smuls – o să se vadă de departe – vor veni să-mi spună: «E adevărat, e adevărat, ce spuneţi!» Eu nu-mi fac griji.

INTRODUCERE

Cum a aparut aceasta carte

Trecutul nu-mi foloseşte prea mult şi rareori mă gândesc la el; cu toate acestea, aş vrea să vă spun pe scurt cum am ajuns să fiu învăţător spiritual.
Până la vărsta de 13 ani, am trăit într-o stare aproape continuă de anxietate, întreruptă de perioade de depresie suicidală. Acum am sentimentul că vorbesc despre o viaţă anterioară sau despre viaţa altei persoane.
Într-o noapte, la puţin timp după ce împlinisem 29 de ani, m-am trezit spre dimineaţa cuprins de un sentiment de panică totală. Mă mai trezisem de nenumărate ori înainte cu acest sentiment, dar de data asta era mai intens ca niciodată. Liniştea nopţii, contururile vagi ale mobilei în camera întunecată, zgomotul îndepărtat al trenului care trecea pe lăngă casa mea – totul părea atât de străin, de ostil şi de lipsit de orice sens, încât mi-a produs o aversiune profundă faţă de lume. Cel mai odios lucru era, totuşi, propria mea existenţă. Ce rost avea să continui această luptă permanentă?
Simţeam cum o profundă dorinţă de autodistrugere, de nonexistenţă devine mult mai puternică decât dorinţa, instinctivă, de a continua să trăiesc. „Eu nu mă mai pot suporta pe mine însumi”. Acesta era gândul care contiunua să se deruleze în mintea mea. Apoi, dintr-o dată, am sesizat ciudăţenia lui. „Sunt eu o Fiinţă sau două? Dacă eu nu mă mai pot suporta pe mine însumi, atunci trebuie să existe două fiinţe în mine: «eu» şi «mine însumi», cu care «eu» nu mai pot trăi”. „Poate că”, m-am gândit eu, „numai una dintre ele este reală”. Am fost atât de uimit de această stranie descoperire, încât mintea mea s-a oprit în loc.

OMRAAM MIKHAEL AIVANHOV

Penser juste – (A gândi corect)

L’amour dans les trois mondes – (Iubirea în cele trei lumi)

Conferinţa din 27.12.1961

A

… Ca să poţi aduce argumente în faţa oamenilor, care sunt foarte dificili în zilele noastre, trebuie ca aceste argumente să fie de o natură foarte apropiată de om, să poţi să le extragi din viaţă şi să le regăseşti în viaţă, chiar în viaţa fiecăruia. Pentru că aceasta îi obligă să reflecteze: tot ce pot verifica în propria lor existenţă sau în preajma lor e un mijloc minunat de a-i putea convinge pe oameni de valoarea Învăţământului nostru. În trecut, Iniţiaţii nu se ocupau prea mult să-i convingă pe oameni. Ei rămâneau acolo unde erau şi ceilalţi îi căutau.

OMRAAM MIKHAEL AIVANHOV
CONFERENCE: Sagesse et intelligence – Les secrets de la polarité
(Înţelepciune şi inteligenţă – Secretele polarităţii)
Data: 14 decembrie 1958

Oamenii confundă ades inteligenţa cu înţelepciunea. Există, totuşi (între ele), o anumită diferenţă. Ele ţin amândouă de domeniul intelectual – al înţelegerii, al raţiunii, al filozofiei, al ştiinţei – deci este (vorba) de acelaşi domeniu intelectual. Inteligenţa este o capacitate a fiinţei, nu-i aşa, o capacitate care îmbrăţişează multe alte capacităţi; este deci o sinteză de capacităţi. Când spunem «inteligenţă», presupunem alte capacităţi: raţiunea, judecata, aprofundarea, sinteza, analiza, discernământul, nu numai memoria, ba chiar înţelegerea. Deci, multe calităţi. După Iniţiaţi, aceasta este adevărata inteligenţă: o capacitate a fiinţei, a spiritului. Dar după părerea oamenilor? Aaa, ei nu ştiu ce este un om inteligent. Veţi vedea deîndată. Am să vă explic acum ce este, după un Iniţiat, un om inteligent şi apoi un om înţelept. Veţi vedea după aceea ce sunt inteligenţa şi înţelepciunea. O să vedeţi, este foarte interesant. Ce gândeşte lumea, lumea obişnuită, despre un om inteligent? Când vede pe cineva care ştie să se descurce, să umble cu vicleşuguri, să combine, să calculeze, să facă şmecherii, să-şi însuşească, să înşele, să prade, să facă avere, să aranjeze lucrurile, să urce în societate, să devină bogat, ea spune: «Acesta este un om inteligent!» Ce greşeală! Asta nu este inteligenţă. Asta nu este deloc inteligenţă. Şi când vede pe cineva care nu aleargă, care nu-şi croieşte drum nici cu coatele, nici cu unghiile, nici cu ghiarele, nici cu limba, nici cu copitele, atunci ea spune: «Vai, cât e de prost!» Pentru că, priviţi-i pe ceilalţi! «O, ce prost e! Nu e inteligent.» Dar cum ştiţi voi că nu e inteligent?