Category Carte spirituala

INTRODUCERE

Cum a aparut aceasta carte

Trecutul nu-mi foloseşte prea mult şi rareori mă gândesc la el; cu toate acestea, aş vrea să vă spun pe scurt cum am ajuns să fiu învăţător spiritual.
Până la vărsta de 13 ani, am trăit într-o stare aproape continuă de anxietate, întreruptă de perioade de depresie suicidală. Acum am sentimentul că vorbesc despre o viaţă anterioară sau despre viaţa altei persoane.
Într-o noapte, la puţin timp după ce împlinisem 29 de ani, m-am trezit spre dimineaţa cuprins de un sentiment de panică totală. Mă mai trezisem de nenumărate ori înainte cu acest sentiment, dar de data asta era mai intens ca niciodată. Liniştea nopţii, contururile vagi ale mobilei în camera întunecată, zgomotul îndepărtat al trenului care trecea pe lăngă casa mea – totul părea atât de străin, de ostil şi de lipsit de orice sens, încât mi-a produs o aversiune profundă faţă de lume. Cel mai odios lucru era, totuşi, propria mea existenţă. Ce rost avea să continui această luptă permanentă?
Simţeam cum o profundă dorinţă de autodistrugere, de nonexistenţă devine mult mai puternică decât dorinţa, instinctivă, de a continua să trăiesc. „Eu nu mă mai pot suporta pe mine însumi”. Acesta era gândul care contiunua să se deruleze în mintea mea. Apoi, dintr-o dată, am sesizat ciudăţenia lui. „Sunt eu o Fiinţă sau două? Dacă eu nu mă mai pot suporta pe mine însumi, atunci trebuie să existe două fiinţe în mine: «eu» şi «mine însumi», cu care «eu» nu mai pot trăi”. „Poate că”, m-am gândit eu, „numai una dintre ele este reală”. Am fost atât de uimit de această stranie descoperire, încât mintea mea s-a oprit în loc.

NEALE DONALD WALSCH

Conversaţii cu Dumnezeu

• Un dialog neobişnuit •
Volumul 3

Introducere
Aceasta este o carte extraordinară. O spun ca o persoană care a avut foarte puţin de-a face cu scrisul ei. Într-adevăr, tot ceea ce am făcut a fost să „apar”, să pun câteva întrebări şi apoi să scriu după dictare.
Asta-i tot ceea ce am făcut din 1992 încoace când a început această conversaţie cu Dumnezeu. În acel an s-a întâmplat că, profund deprimat, am strigat îndurerat: Ce trebuie să fac pentru ca viaţa mea să meargă bine? Ce am făcut ca să merit o viaţă de luptă continuă? Am scris aceste întrebări pe o foaie de hârtie într-o scrisoare furioasă către Dumnezeu. Spre marele meu şoc şi spre marea mea surpriză, Dumnezeu mi-a răspuns. Răspunsul a venit în forma unor cuvinte şoptite în mintea mea de către o Voce Fără Glas. Am fost norocos că am scris acele cuvinte.

NEALE DONALD WALSCH

Conversaţii cu Dumnezeu

• Un dialog neobişnuit •
Volumul 2

Introducere
Acesta este un document extraordinar.
Este un mesaj de la Dumnezeu şi, prin el, Dumnezeu sugerează o revoluţie socială, sexuală, educaţională, politică, economică şi teologică pe această planetă, cum n-am mai văzut vreodată şi cum rareori ne-am putea imagina.
Această sugestie este făcută în cadrul contextului propriilor noastre dorinţe, afirmate ca locuitori ai planetei. Am spus că alegem să creăm o viaţă mai bună pentru toţi, să ne ridicăm conştienţa, să căutăm o lume mai nouă. Dumnezeu nu ne va condamna, indiferent de ce alegem dar, dacă alegem aceasta, El e dispus să ne arate drumul. Totuşi, nu ne va obliga să-l preluăm sugestiile. Nici acum, nici altădată.

În primăvara anului 1992, de Paşte dacă nu mă înşel, în viaţa mea s-a întâmplat un fenomen extraordinar.
Dumnezeu a început să vă vorbească.
Prin mine.
Să vă explic.
În acea perioadă eram foarte nefericit în plan personal, profesional şi emoţional şi simţeam că viaţa mea era un eşec la toate nivelurile. Întrucât eram obişnuit de ani de zile să-mi scriu gândurile sub formă de scrisori (pe care de obicei nu le expediam niciodată), mi-am luat caietul meu galben şi am început să-mi revărs sentimentele.
De data asta, în loc să adresez scrisoarea unei alte persoane pe care mi-o imaginam că mă chinuieşte, m-am gândit să mă duc direct la sursă; direct la cel care ne chinuieşte cel mai tare.
M-am hotărât să-I scriu o scrisoare lui Dumnezeu.
A fost o scrisoare plină de pasiune, ciudă, confuzii, răstălmăciri şi condamnări. O grămadă de întrebări furibunde.
De ce nu îmi mergea bine în viaţă? Ce trebuia să fac pentru asta? De ce nu puteam fi fericit în relaţiile pe care le aveam? Oare banii or să mă ocolească întotdeauna? În cele din urmă – şi cea mai puternică întrebare – ce am făcut ca să merit o viaţă de luptă continuă?

Valea de cremene

Înfruntând marea spre vest şi ridicându-se la mii de metri deasupra ei cu un perete întins, abrupt şi stâncos, Piscul Altarului apare de la depărtare semeţ şi primejdios. Totuşi, mi-au fost arătate două căi destul de sigure de a ajunge la el: amândouă nişte cărări înguste şi întortocheate, înconjurând multe prăpăstii, una de la nord, cealaltă dinspre sud. Am hotărât să nu o aleg pe nici una. Între cele două poteci, coborând direct din vârf şi ajungând aproape până la poale, mi s-a părut că zăresc o vale îngustă, lină, care îmi apărea ca un drum împărătesc ce şerpuia agale spre pisc.
Mă atrăgea cu o putere ciudată şi am hotărât să mi-o aleg drept cale. Când i-am dezvăluit hotărârea mea unui muntean din partea locului, acesta mă ţintui cu ochii speriaţi şi frângându-şi mâinile, strigă îngrozit:
„Pe Valea de Cremene? Nu fii atât de nesăbuit încât să-ţi pierzi atât de ieftin viaţa. Mulţi înaintea ta au încercat, dar nimeni nu s-a întors vreodată să povestească. Valea de Cremene? Doamne fereşte!”

ALMUSTAFA, cel ales şi mult iubit, care era aurora propriei sale zile, aşteptase timp de doisprezece ani în cetatea Orphales revenirea corabiei ce urma să-l readucă în insula-i natală.
Şi, în al doisprezecelea an, în a şaptea zi de Ielool, în luna recoltelor, el se sui pe colina din afara zidurilor oraşului şi privi peste mare; şi zări sosind cu ceaţa, corabia lui.
Atunci porţile inimii brusc I se deschiseseră şi bucuria-i zburdă departe pe mare. Şi închise ochii şi în tăcerea sufletului se rugă adânc.
Apoi, coborând colina, fu cuprins de tristeţe şi gândi în inima sa: „Cum aş putea să plec liniştit şi fără părere de rău? Nu. Nicicum nu se poate să părăsesc această cetate fără ca sufletu-mi să sângereze.
Lungi au fost zilele de amărăciune pe care le-am trăit între zidurile-i, lungi nopţile singurătăţii; dar cine poate să-şi abandoneze amărăciunea şi singurătatea fără părere de rău? Pe aceste străzi am risipit prea mult din spiritul meu şi prea numeroşi sunt copiii aşteptării mele care merg goi printre aceste coline şi deci nu mă pot desprinde de ei fără o dureroasă apăsare.

INTRODUCERE – de Abraham

Este întotdeauna o plăcere să discutăm despre acest subiect, pe care îl abordăm pentru a te ajuta să înţelegi mai bine faptul că atunci când te afli într-o stare de acceptare, respectiv atunci când îţi linişteşti mintea sau când eşti foarte focalizat, iar gândurile de opoziţie dispar ori sunt mult reduse, vibraţia ta creşte în mod natural. Cu alte cuvinte, tu te pui din ce în ce mai mult la unison din punct de vedere vibratoriu cu cel-care-eşti-cu-adevărat, respectiv cu frecvenţa Sursei tale sau a Fiinţei tale Interioare, stare care îţi permite să înfloreşti.
În acest fel, te vei îndepărta din ce în ce mai mult de tiparele rezistenţei şi te vei orienta către cele ale receptivităţii, fapt care te va ajuta în timp să îţi regăseşti din ce în ce mai uşor gândurile asociate cu bunăstarea. Prin cultivarea acestor gânduri şi prin eliminarea gândurilor de rezistenţă, vibraţia ta naturală va creşte şi îţi va fi din ce în ce mai uşor să te integrezi într-un punct de atracţie superior. Acesta din urmă îţi va orienta atenţia către alte lucruri din realitatea în care trăieşti, lucruri care te vor face să te simţi mai bine, şi astfel viaţa ta va deveni din ce în ce mai frumoasă.

Spiritualitate înseamnă trezire. Majoritatea oamenilor, chiar dacă nu o ştiu, sunt adormiţi. Ei s-au născut adormiţi, trăiesc  adormiţi, se căsătoresc în somn, nasc copii în somn, mor în somn — fără să se trezească vreodată. Nu înţeleg niciodată farmecul şi frumuseţea acestui lucru pe care noi îl numim existenţă umană. Ştiţi că toţi misticii – catolici, creştini, necreştini, indiferent de credinţă, indiferent de religie – sunt unanimi într-un singur lucru: că totul e bine, totul e bine. Chiar dacă totul e o harababură, totul este bine.
Ciudat paradox, desigur. Dar, în mod tragic, majoritatea oamenilor nu ajung să vadă că totul este bine, pentru că sunt adormiţi. Au doar un coşmar.