Category Carte spirituala

La o anumită perioadă de timp, apare un om supărat complet pe schema de acceptare a lucrurilor. Ceea ce face sau spune el, este o provocare pentru întregul nostru concept de „natural” şi „normal”; este croit astfel un nou drum prin jungla necunoscutului.
Sigmund Freud a spus odată că există trei etape în istoria unei mari descoperiri. Prima dată, oponenţii acesteia spun că descoperitorul este nebun; mai târziu, că acesta nu este sănătos la minte iar descoperirea nu este cu adevărat importantă; iar în cele din urmă, că descoperirea este importantă, însă nu oricine a înţeles în acel moment că aceasta este în regulă. Edgar Cayce nu a „descoperit” nimic în acest sens al cuvântului, însă, diagnosticele sale, tratamentele, analizele şi predicţiile, au contat mult atunci când a fost vorba de a atrage atenţia către un nou concept despre puterea minţii umane. El a fost numit „Profetul Adormit”, „Cel mai Mare Medium al Americii”, „Omul Mister din Virginia Beach”, „Omul care a Văzut Ziua de Astăzi, de Mâine şi de Ieri”.
Deşi Cayce a murit în 1945, cele 14.246 de lecturi ale sale date în timpul unui somn profund sau auto-hipnoză, sunt foarte actuale şi li se acordă un nou respect.
Biografia sa principală din cartea lui Thomas Sugrue,  „There is a River” (Acolo este un Râu), este acum la XVIII-a editare (în anul 1972), iar prima a apărut în 1942. Patru dintre cărţile despre viaţa şi munca sa au fost traduse în limba Germană, Franceză, Japoneză şi Sinhaleză (limbă străveche vorbită de cel mai mare grup etnic din Sri Lanka). Contribuţiile sale în gândirea modernă din domeniul medicinei, teologiei, filozofiei şi parapsihologiei sunt considerabile. Treptat, înregistrările lecturilor lui Cayce au ajuns să fie recunoscute ca intrigante, provocatoare, o adevărată sursă de informaţie. Referinţele istorice aduse în discuţie în acest volum sunt ele însele controversate, şi cu toate acestea, ele sunt edificatoare.
Predicţiile despre chestiunile naţionale şi internaţionale, multe dintre acestea deja întâmplate, au fost într-adevăr simţite. Acestea sunt discutate în Partea a III-a a cărţii.
Cayce (pronunţat în eng. Casey) a avut strania capacitate de a „adormi” la propria sa voinţă, vorbind apoi cu o voce autoritară despre subiecte care erau cu mult dincolo de gama sa normală de cunoştere. El nici măcar nu a fost un pasionat cititor de cărţi. Absolut totul era un subiect de discuţie, chiar şi numele persoanei care întreba, iar cel mai adesea, un conducător al şedinţei punea întrebările şi o stenografă nota totul. Timp de patruzeci şi doi de ani, aproape în fiecare zi, el „adormea” şi răspundea la întrebări care acopereau o imensă gamă de subiecte. Putea face acest lucru în orice moment şi în orice loc. Nu avea acolo camere întunecoase, turbane, tămâie, globuri de cristal sau o audienţă care să plătească.
Mintea lui Cayce era aparent capabilă de o transcendere a timpului şi spaţiului. Un bărbat din Texas a vrut să ştie unde ar putea găsi o maşină Elliot şi i s-a spus că erau două în Austin. Un bărbat din Wyoming a fost mustrat la începutul unei dintre lecturi, în timpul unui discurs de-al său, iar din lipsa unei fraze mai bune i s-a spus, „Vino aici şi stai jos!” Unui bărbat în apartamentul său din New York i-a făcut unul din rarele complimente: „Pijamalele nu arată rău.” Asemenea remarci „pe lângă subiect” erau uşor de confirmat, şi aproape invariabil de dovedit.
Un sceptic om de afaceri l-a provocat pe Cayce pentru a-i urmări paşii în drumul către biroul său. Omul s-a oprit la un magazin de tutun şi a cumpărat două ţigări în loc de una, aşa cum avea obiceiul. El a mai decis să urce pe scări până la biroul său, în loc să aştepte liftul cum făcea de obicei. Când a ajuns înăuntru, şi-a deschis corespondenţa de dimineaţă, aşa cum avea obiceiul. Cayce în Virginia Beach şi-a oferit lecturile. Conducerea executivă a fost consternată atunci când a primit raportul. Clarvăzătorul i-a descris nu numai fiecare mişcare în detaliu, dar şi-a citit chiar şi propriile lecturi!
Mintea lui Cayce putea aparent „să vadă” evenimente din trecut, precum şi din prezent şi din viitor. În cazul unui furt nerezolvat de obligaţiuni, unui detectiv particular fără nici un fel de indicii, i-a fost acordată o lectură. Cayce a „adormit” şi l-a descris pe hoţ, a spus că a fost ajutat de o femeie din anturaj; ei petrecându-şi sejurul într-un hotel din Pennsylvania de Vest şi având obligaţiunile cu ei. Femeia a fost identificată ca având un semn roşu din naştere pe coapsa stângă şi două degete împreunate la piciorul stâng, acest lucru întâmplându-se în urma unei arsuri din copilărie.
Emoţionat, detectivul a sunat destul de departe, acolo unde se afla proprietarul obligaţiunilor, iar răspunsul a putut fi auzit în întreaga cameră: „Eu nu îl recunosc pe bărbat, însă femeia nu poate fi nimeni alta decât soţia mea! Ea mi-a spus că merge la Chicago în vizită la sora ei!” În timpul cât poliţia a ajuns la hotel ei plecaseră, însă lecturile ulterioare îi urmăresc către Columbus, Ohio, acolo unde au fost prinşi într-un alt hotel. Mai târziu, Cayce a spus, „Nu îmi place când oamenii sunt hărţuiţi în acest fel – chiar dacă sunt vinovaţi.”
Singurul lucru pe care îl dorea era ca lecturile sale să fie „respectabile”, cu toate că persoane de toate categoriile veneau la el pentru ajutor sau pentru sfaturi. Printre aceştia s-a aflat şi un producător de film, o actriţă, unul dintre marii magnaţi ai oţelului, un senator al Statelor Unite, un vicepreşedinte al Statelor Unite, părinţi, oameni bolnavi, oameni cu handicap şi cu alte probleme. Investigatorii care să se bazeze pe ştiinţă şi pe care el şi-a ia dorit atât de mult, nu au fost suficient de atraşi de aceste lucruri. Câţiva dintre învăţaţii calificaţi care au dat atenţie lecturilor au fost la fel de nedumeriţi ca şi majoritatea dintre nespecialiştii fără calificare. Istoria vieţii şi lucrării lui Cayce este într-adevăr una dintre cele mai enigmatice ale epocii noastre. Povestea vieţii sale pare a fi un amestec între Vechiul Testament şi un roman de science-fiction. Un rezumat al acesteia apare în Anexa de la sfârşitul cărţii. Darul său straniu al clarviziunii nu a mai existat niciodată în timpurile moderne, cu toate că vreo câţiva alţi mediumi s-au dovedit a avea dincolo de orice îndoială, şi într-o oarecare măsură, acestă abilitate. Pentru o perioadă de patruzeci şi doi de ani, el şi-a dedicat propria percepţie extrasenzorială în mai multe domenii, iar rapoartele stenografiate se află încă în fişetele din custodia Fundaţiei Edgar Cayce de la Virginia Beach. Lecturile sale, aproximativ 50.000, sunt separate câte una, pe pagini dactilografiate, şi constituie probabil cea mai mare colecţie de date din lume obţinută pe cale mediumnică. Realizarea unui film documentar despre viaţa şi educaţia sa se află în stadiu de discuţii la Atlantic University.
În aceeaşi clădire se află şi Asociaţia pentru Cercetare şi Iluminare, cea care difuzează informaţiile conţinute în lecturi. Acesta este un loc foarte aglomerat. În afară de bibliotecă şi birouri, există o sală de prezentări, un departament de terapie, o sală pentru publicaţii, pentru presă, şi o verandă mare cu vedere spre ocean. Cu un interes în continuă creştere şi cu calitatea de membru, un personal format din 85 de membri, gestionează volumul de cereri, de cereri speciale, de anunţuri şi literatură.
Vizitatorii sunt bineveniţi şi li se arată împrejurimile; desigur, fiecare vrea să vadă el însuşi lecturile. Pentru sceptici, există acolo un banner cu un răspuns pe măsură şi dat prin cuvintele lui Abraham Lincoln, „Nici un om nu are o memorie suficient de bună pentru a fi un mincinos de succes.”
Înregistrările lui Cayce sunt unice. Douăzeci de milioane de cuvinte venite dintr-un subconştient nu sunt o banalitate. În cazul în care  acestea pot fi crezute, noi frontiere aşteaptă să fie explorate. Clarviziunea, claraudiţia, visele, hipnoza, sunt punctul către cea mai bună cale de înţelegere a istoriei, a profunzimii minţii şi a sufletului uman. Un câmp de provocări se găseşte dinaintea omului care se află în căutarea adevărului şi al însemnătăţii existenţei umane pe Pământ. Teza acestei cronici bazată pe înregistrările lui Edgar Cayce este aceea că omul este o fiinţă spirituală, că marele continent al Atlantidei este un fapt, că fugind, atlanţii s-au stabilit în multe zone din apropierea ţinutului lor, inclusiv în America de Nord şi de Sud, şi au creat acolo mari civilizaţii, acestea au fost determinate energetic, prin reîncarnare, de oameni inventivi, acest lucru făcându-şi simţită prezenţa în mod puternic şi radical în America şi în lumea de astăzi.
Şi, aşa cum a spus un faimos om de ştiinţă englez, „Sunt mult prea sceptic pentru a nega orice posibilitate”. […]

(citeşte restul cărţii cu un click pe iconul PDF de mai jos)

„Oare Dumnezeu este mort?” În anii ’60, aceasta era o întrebarea uriaşă. Toţi şi-o puneau. Oamenii vorbeau despre acest lucru. Era scrisă pe toate autocolantele. Devenise un fel de loc comun, un fenomen cul-tural. Bineînţeles că nimeni nu credea cu adevărat că Dumnezeu era mort. Era doar un mod interesant de a ne da voie nouă înşine, ca societate, să discutăm despre rolul pe care Dumne-zeu îl juca în vieţile noastre – în cazul că exista vreunul.
Alături de alte sloganuri, cum ar fi „Faceţi dragoste, nu război” şi „Preferaţi pacea”, sloganul despre Dumnezeu format din patru cuvinte conţinea starea de spirit a unei generaţii de căutători, în special tineri cu părul lung până la umăr (bărbaţi şi femei), care erau adesea îmbrăcaţi numai cu mărgele (uneori chiar în public) şi care nu puteau înţelege de ce se agitau cu toţii atâta şi de ce nu se putea răspunde la întrebările complexe ale vieţii printr-o ridicare din umeri. Ştiţi, ceva de genul, culegeţi flori, nu vă luptaţi1”. Nostimada era că aveau chiar dreptate. Puteam cu adevărat să rezolvăm totul cu o ri-dicare din umeri.

Acum am ieşit din secolul al 20-lea şi am intrat în secolul al 21-lea şi încă încercăm să descoperim un mod de a rezolva acest lucru. Cum putem să ne îmbrăţişăm, când nici măcar nu ne cunoaştem, când între noi există o distanţă atât de mare? Din acelaşi motiv nu putem să ne îmbrăţişăm pe noi înşine! Şi nu ne este permis să încercăm să ne dăruim dragoste nouă înşine şi unul altuia. Aşa ceva e o prostie. E ceva depăşit. Era valabil pentru hippies. Am depăşit treaba as-ta. Aşa că, hai să ne continuăm viaţa, ce părere aveţi? Să mergem la serviciu, să ne plătim facturile, să ne îndeplinim obligaţiile, să ne ţinem promisiunile, să trăim în pace şi să creăm cât mai puţine probleme cu putinţă, atunci când plecăm? E bine? Vreau să spun, să nu creăm nici un fel de necazuri matricei. N-am putea face doar asta şi să încetăm cu prostiile? Ei bine, eu încă mai trebuie să pun întrebările din anii şaizeci. Unde este iubirea? Şi unde-şi găseşte Dumnezeu locul în toate acestea? După cum arată situaţia, noi încă ne strădu-im să aflăm răspunsul. Ca societate, ca lume, încă ne străduim să găsim răspunsul. Am de gând să vă propun un punct de pornire. Haideţi să începem cu o îmbrăţişare. Această carte reprezintă o îmbrăţişare uriaşă acordată lui Dumnezeu. Este un fel de salut, un bileţel de mulţumire. Nu, nu… un bileţel de iubire. Sper că atunci când veţi fi încheiat de citit această carte, veţi simţi că şi Dumnezeu v-a îmbrăţişat. Şi ştiţi de ce? Dumnezeu ne îmbrăţi-şează şi El. Atunci când îl îmbrăţişăm pe Dumnezeu, Dumnezeu ne răspunde printr-o îm-brăţişare. Da Doamne! Dumnezeu ne îmbrăţişează primul. De fapt, asta vrea să spună cu adevărat această carte. Ea se referă la momentele din vi-aţa noastră când Dumnezeu vine şi ne îmbrăţişează din plin. Aceste îmbrăţişări vin sub multe forme şi multe din ele sunt prezentate aici. Cereri la care se răspunde imediat, „semne” din cer, lucruri care se aşează la locul lor ca prin farmec – toate. Totul este aici. Acestea sunt povestiri despre viaţa reală şi oameni reali. Mi-au fost trimise de către oameni, deoarece eu le-am cerut-o. Am vrut să ştiu dacă experienţa mea legată de Dumnezeu era cu adevărat atât de diferită de a altora, sau dacă, după cum bănuiam, cu toţii aveam cam aceeaşi experienţă, dar eu sunt singurul care vorbesc despre ea – sau, oricum, unul dintre foar-te puţinii care o fac. Până acum. Sunt fericit să vă spun că volumele Conversaţii cu Dumnezeu au creat o conversaţie despre Dumnezeu. Chiar şi oamenii care nu sunt de acord cu ceea ce au citit în aceste cărţi, au intrat cel puţin în legătură cu propriul lor adevăr despre Divinitate. Iar acesta este un lucru bun. Este la fel ca şi în cazul vechii întrebări „Oare Dumnezeu este mort?” Ea ne permite cel puţin să privim subiectul în faţă! Acum, în acest grup de povestiri, oamenii împărtăşesc propria lor experienţă în privin-ţa modului în care Dumnezeu acţionează în viaţa lor. Eu le-am completat cu comentarii şi reflecţii bazate pe materialul bogat aflat în cele o mie cinci sute de pagini ale volumelor Cu Dumnezeu. Am făcut foarte multe referiri la aceste cărţi, deoarece cred că în ele există mesaje minunate şi folositoare şi sper să vă arăt prin ele modul în care aceste mesaje se aplică într-un mod practic în viaţa de zi cu zi. Prin urmare, sper să vă placă această mică formă de călătorie. Vom auzi despre mira-cole şi despre modul în care ele pot fi produse în viaţa voastră. Vom auzi – nu de la mine ci din povestirile altor oameni – un pic despre minunile lui Dumnezeu. Despre sincronizări in-credibile, despre prezenţa unor voci divine, despre împrejurări de o coincidenţă extraordinară şi despre vorbe rostite la întâmplare de către copii – vorbe care aduc o înţelepciune direct de la Dumnezeu – şi despre evenimente spontane care desfid orice explicaţie, în afară de cazul în care acceptaţi unica explicaţie care există. Dumnezeu a făcut totul. Nu, Dumnezeu nu este mort. Iată dovada.[…]

(citeşte restul cărţii cu un click pe iconul PDF de mai jos)

Au fost odată două maşini de făcut mezeluri, ingenios construite pentru scopul de a transforma carnea de porc în cârnaţi delicioşi. Una din ele şi-a păstrat pofta de a face acest lucru şi producea mulţime de cârnaţi; cealaltă a zis: „Ce mă interesează pe mine carnea de porc? Propria mea alcătuire e un lucru mult mai interesant şi mai minunat.” Această a doua maşină a refuzat să-şi facă vechea treabă şi s-a apucat să-şi studieze interiorul. Fiind de acum lipsit de hrana-i naturală, acest interior a încetat să mai funcţioneze, şi, cu cât maşina îl studia mai mult, cu atât i se părea mai găunos şi mai lipsit de noimă. Tot aparatul complicat prin care se realiza până atunci delicioasa transformare a încetat să mai funcţioneze şi maşina nu izbutea să priceapă ce anume era capabil să facă. Această a doua maşină de cârnaţi era aidoma omului care şi-a pierdut interesul pentru viaţă, pe când prima era aidoma omului care şi l-a păstrat. Spiritul uman este o maşină stranie, capabilă să combine în cele mai uimitoare moduri materialele ce i se oferă, însă când nu mai primeşte materiale din afară, este neputincioasă şi, spre deosebire de maşina de făcut cârnaţi, e silită să-şi facă singură rost de material, dat fiind că evenimentele nu devin experienţe decât prin interesul pe care li-l arătăm: dacă nu ne interesează, nu facem nimic cu ele. Aşa se face că omul a cărui atenţie este îndreptată spre interior nu găseşte nimic demn de a fi luat în seamă, pe când cel a cărui atenţie este îndreptată spre exterior poate descoperi înăuntrul său, în rarele momente când îşi examinează sufletul, o mulţime de ingrediente variate şi interesante supuse disecării şi recombinării în configuraţii frumoase şi instructive.

Pofta de viaţă îmbracă nenumărate forme. Să ne amintim cum Sherlock Holmes ridică de jos o pălărie peste care a dat din întâmplare pe stradă. După ce se uită o clipă la ea, trage concluzia că proprietarul ei a decăzut ca urmare a băuturii şi că soţia lui nu mai ţinea la el aşa de mult ca altădată.

Viaţa nu putea fi niciodată plictisitoare pentru cineva căruia orice obiect zărit din întâmplare îi stârnea în aşa măsură interesul. Gândiţi-vă la sumedenia de lucruri ce pot fi observate în cursul unei plimbări pe câmp. Un om poate fi interesat de păsări, un altul de plante, altul de geologie, altul, iarăşi, de agricultură şi aşa mai departe. Oricare dintre aceste lucruri e interesant dacă vă interesează şi, ceteris paribus, omul care e interesat de oricare dintre ele este mai bine adaptat la lume decât unul neinteresat.

Bertrand Russell – In cautarea fericirii (Humanitas)

(citeşte restul cărţii cu un click pe iconul PDF de mai jos)

“Când iubeşti cu adevărat, Dumnezeu se exprimă prin tine! Nu tu iubeşti, ci Dumnezeu iubeşte prin tine!”

Iubirea este o tornadă care mătură totul în cale. De aceea, este mai inteligent nu să te opui, ci să cooperezi cu ea, atunci când apare în viaţa ta. Nu mă refer la iubirea siropoasă, ameţită sau bleagă, ci la iubirea adevărată, sălbatică, crudă, primejdioasă, riscantă, spontană, curgătoare, vie. Această iubire este dincolo de lege, de reguli, de norme, de convenţii sociale rezonabile sau absurde. Este dincolo de aşteptări raţionale şi modele prescrise de comportament, dincolo de normalitatea îndrăgită de statisticieni, doctori şi psihologi. Iubirea este libertate. La această iubire mă voi referi în continuare. Fiind singura energie care există cu adevărat, iubirea este foarte dorită. Arată-mi o singură persoană care nu doreşte să fie iubită! Nu există aşa ceva!! Toţi oamenii aspiră, visează, tânjesc după iubire şi când, în sfârşit, par a o avea, depun eforturi ca să o controleze.

Doar că aici este o mică problemă. Următoarea: iubirea nu suportă să fie controlată; începe să se retragă, se teleportează, se evaporă, dispare, pleacă. Şi chiar dacă încerci să o controlezi nu vei reuşi. E ca şi cum ai încerca să controlezi o tornadă de gradul IV. Înţeleg prin control manipulările conştiente şi inconştiente la care oamenii recurg pentru a se asigura că primesc sau vor continua sa primeascǎ iubirea de care au nevoie. Totul începe, evident, în copilărie, când iubirea parentalǎ nu existǎ din abundenţă. Copilul dezvoltă spontan strategii de marketing şi PR pentru a se asigura cǎ primeşte bunul cel mai de preţ. Unul dintre aspectele cele mai interesante ale iubirii este acesta: nu este inclusǎ în dovezile, gesturile sau acţiunile materiale. Le poate însoţi, e devărat, însă nu e întotdeauna acolo. Un copil poate primi jucăriile cele mai scumpe şi niciun fel de iubire Cheltuind sume exorbitante pe jucarii, părinţii nu fac decât să-şi reducă propria culpabilitate. Un alt copil se poate simţi, extrem de iubit, deși primește jucǎrii modeste. Ceva mai târziu o femeie primește bijuterii, vacanțe, maşini, rochii costisitoare. Cu toate acestea nu se simte iubită. Ea suferă în tăcere, dincolo de privirile presei (deci este o vedetă sau partenera unei figuri publice). Cea mai bună prietenǎ, uneori un terapeut îi cunoaște drama.

Învățăturile Venerabilului Ajahn Sumedho despre meditație

Investigație – Ce este meditația?

Meditația este un cuvânt des folosit în zilele noastre și care acoperă o plajă întinsă de practici. În buddhism, acest cuvânt desemnează două practici meditative – una numită „samatha” și cealaltă „vipassanā”.
Meditația “samatha” este o practică de concentrare a minții asupra unui obiect în loc de a o lăsa să rătăcească la întâmplare. Alegi un obiect precum senzația produsă de respirație și îți concentrezi întreaga atenție asupra senzațiilor produse de inspirație și expirație. În cele din urmă, prin această practică mintea ajunge la o stare de calm și te liniștești, ca și consecință a faptul că ai întrerupt toate celelalte influențe care vin prin simțuri.
Obiectele folosite pentru a liniști mintea sunt liniștitoare (bineînțeles). Dacă vrei să ai o minte excitată, du-te și fă ceva excitant. Nu te du la o mănăstire buddhistă, du-te la o discotecă. Este ușor să te concentrezi asupra lucrurilor excitante, nu-i așa? Acestea emit o vibrație care te absoarbe imediat. Dacă mergi la cinematograf și rulează un film captivant ești fermecat imediat. Nu trebuie să depui niciun efort pentru a urmări ceva excitant, romantic sau aventuros. Dar dacă nu ești obișnuit, să urmărești ceva liniștitor poate fi extrem de plictisitor. Ce poate fi mai plictisitor decât să îți urmărești respirația, atunci când ești obișnuit să faci lucruri mai excitante? Așa că pentru a dezvolta o astfel de abilitate trebuie să depui un efort mental, pentru că respirația nu e nici interesantă, nici romantică, nici aventuroasă sau sclipitoare, este așa cum este. În consecință, trebuie să depui efort pentru că nu primești nicio stimulare din exterior. În acest tip de meditație nu încerci să creezi o imagine, ci doar să te concentrezi asupra unor senzații obișnuite produse de corpul tău, așa cum este el, acum: să îți susții atenția asupra respirației. Când reușești să faci asta, respirația ta devine din ce în ce mai rafinată și prin urmare te liniștești. Cunosc oameni care recomandă meditația samatha pentru hipertensiune arterială, întrucât calmează inima. Deci, aceasta este practica de calmare. Puteți alege diverse obiecte asupra cărora să vă concentrați și să vă antrenați pentru a vă susține atenția până când absorbiți sau deveniți una cu obiectul de meditație. Chiar veți simți un sentiment de unitate cu obiectul asupra căruia v-ați concentrat și asta numim noi absorbție.
Cealaltă practică este „vipassanā” sau „meditația intuitivă”. Cu meditația intuitivă îți deschizi mintea către toate fenomenele. Nu alegi un anumit obiect asupra căruia să te concentrezi sau în care să te absorbi, ci privești pentru a înțelege cum sunt lucrurile în realitate. Ceea ce putem observa în această privință este că toată experiența noastră senzorială este impermanentă. Tot ce vedem, auzim, mirosim, atingem sau gustăm, toate condițiile mentale – sentimentele, amintirile și gândurile – sunt schimbătoare, ele apar și dispar. În vipassanā, luăm această caracteristică a impermanenței ca pe un mod de a vedea întreaga noastră experiență senzorială pe care o trăim în meditație.
Aceasta nu este doar o atitudine filozofică sau o credință într-o anumită teorie buddhistă. Impermanența trebuie să fie cunoscută direct, intuitiv, deschizându-ți mintea și privind, fiind conștient de felul în care sunt lucrurile în realitate. Nu înseamnă să analizezi lucrurile pornind de la presupunerea că ele ar trebui să fie într-un anumit fel când nu sunt așa, iar apoi să încerci să înțelegi de ce nu sunt așa cum credem noi că ar trebui să fie. Prin practica meditației intuitive nu încercăm să ne analizăm pe noi înșine ori chiar să schimbăm lucrurile pentru a se potrivi cu dorințele noastre. Prin această practică observăm cu răbdare că orice lucru care apare este sortit dispariției, fie el de natură fizică sau mentală. Aceasta include și organele de simț, obiectul simțurilor și conștiința ce apare odată cu contactul dintre acestea. Mai sunt de asemenea condițiile mentale plăcute și neplăcute, ceea ce vedem, auzim, mirosim, gustăm sau atingem, numele pe care le dăm lucrurilor, ideile, cuvintele și conceptele pe care le creăm în jurul experienței noastre senzoriale. Mare parte din viața noastră este bazată pe presupuneri greșite, făcute neînțelegând și neinvestigând adevărata natură a lucrurilor. Astfel că viața unuia ce nu este trezit și conștient tinde să fie deprimantă sau năucitoare, în special atunci când sunt dezamăgiți sau se întâmplă vreo tragedie. Atunci, acela devine copleșit, tocmai pentru că nu a observat adevărata natură a lucrurilor.

(citeşte restul cărţii cu un click pe iconul PDF de mai jos)

Liniştea este esenţa inimii. Nu poţi fi în plinul inimii tale, decât dacă te ierţi pe tine însuţi şi îi ierţi pe ceilalţi. Nu poţi fi în plinul inimii tale, dacă eşti îngrijorat sau furios. Nu poţi fi în plinul inimii tale, dacă respiri superficial sau cu greutate.
Când respiraţia este superficială, la fel este şi gândirea. Dacă vrei să trăieşti o viaţă spirituală, conştientizează modul în care respiri. Străduieşte-te să devii conştient de momentele în care respiri superficial şi extinde conştienta şi asupra gândurilor tale. Vei vedea că mintea ta pălăvrăgeşte. Nici unul dintre aceste gânduri nu are profunzime sau semnificaţie. Dacă te relaxezi şi respiri adânc, aceste gânduri vor zbura ca nişte păsări speriate. Atunci îţi vei găsi sălaş în inima ta. Atunci când respiraţia îţi este chinuită, gândul îţi e condus de frică şi anxietate. Străduieşte-te să devii conştient de momentele în care respiri greu. Observă ce gândeşti şi ce simţi. Stările minţii tale îşi au rădăcina în trecut sau în viitor. Te concentrezi pe ce fac alţi oameni şi pe modul în care te poţi adapta la acţiunile lor şi cum te poţi proteja. îţi construieşti în jurul inimii o fortăreaţă formată din gânduri.
Respiră adânc şi relaxează-te. Mai respiră o dată. Respiră şi în-toarce-te la inima ta. Respiră şi întoarce-te la Sinele tău esenţial.
Dacă nu te întorci spre inima ta, nu poţi vedea prin prisma compasiunii. Şi dacă nu priveşti cu compasiune, nu vezi cum trebuie. Tot ceea ce este perceput este ceva fals, este o hiperbolă. Este ceea ce, pur şi simplu, îţi hrăneşte plictiseala şi anxietatea.
Respiraţia este cheia spre a trăi o viaţă spirituală în întruparea fizică. Atunci când trupul moare, respiraţia îl părăseşte. Unde se duce ea?
Cei mai mulţi dintre voi cred că trupul este cel care creează respiraţia, în realitate, este exact invers. Respiraţia este cea care dă viaţă trupului. Atunci când respiraţia dispare, trupul încetează de a mai funcţiona. El se dezintegrează, devenind nimic – deoarece, fără respiraţia spiritului, trupul nu este nimic.
Dacă vrei să duci o viaţă spirituală, respiră profund şi rar. Inhalează aerul adânc, până în abdomen şi apoi elimină-l pe deplin. Cu cât îţi aduci mai mult aer în trup, cu atât te simţi mai uşor şi cu atât îţi este mai uşor să-ţi duci la îndeplinire responsabilităţile. Cel care respiră nu se teme şi nu este copleşit de ceea îi aduce viaţa, deoarece are energia necesară pentru a face faţă tuturor situaţiilor. Numai cel a cărui respiraţie este superficială sau chinuită sau neregulată este dezenergizat şi se intimidează uşor în faţa încercărilor vieţii.
Dacă nu respiri profund şi calm, nu poţi fi în plinul inimii tale. În cazul în care nu ştii despre ce vorbesc, pune cartea jos şi începe să respiri, introducând aer în abdomen, numărând până la cinci atunci când inspiri – şi iarăşi până la cinci, atunci când expiri. Respiră în felul acesta timp de cinci minute, extinzând treptat numărătoarea până la şapte, sau opt, sau nouă. Nu te forţa. Extinde număratul în mod gradat, pe măsură ce plămânii îţi permit să o faci fără efort. Acum eşti în plinul inimii tale. Observă că eşti profund relaxat, dar surprinzător de vioi. Conştienta ta se extinde către toate celulele trupului. Eşti mulţumit acolo unde eşti. în acest moment, îţi locuieşti pe deplin trupul. Te simţi plin de căldură şi energie. Te simţi în siguranţă. Gândurile tale au încetinit şi au devenit mai cuprinzătoare. Nu te mai concentrezi pe „ar trebui” şi „ce-ar fi dacă” din viaţa ta. Tensiunea şi anxietatea dispar. Trecutul şi viitorul s-au retras din starea ta de conştientă. Gândirea ta este centrată şi plină de demnitate. Poţi să te concentrezi asupra gândurilor tale, deoarece sunt mai puţine şi mai rare. Adu-ţi acum conştienta către inima ta, pe măsură ce continui să respiri calm dar profund, până în abdomen.
Poţi să simţi în centrul inimii tale prezenţa înţelegerii şi compasiunii? Poţi să vezi că te accepţi cu blândeţe – pe tine şi pe ceilalţi?
Poţi să simţi iubirea care sălăşluieşte în inima ta şi se extinde liber asupra celorlalţi?

(citeşte restul cărţii cu un click pe iconul PDF de mai jos)

Prefața autorului.

Cu toată vâlva stârnită în jurul fenomenului „transmisiunilor” (channelling), e important să precizez din capul locului că nu este vorba despre o carte „transmisă”. Aşadar, informaţia din ea nu provine de la o „entitate” sau persoană separată de mintea ascultătorului. De fapt, ea este rezultatul unui proces, în care un ascultător s-a contopit cu Mintea Christică, din care el şi dumneavoastră sunteţi părţi esenţiale.
A-L gândi pe Iisus ca fiind în afara minţii tale şi independent de ea înseamnă să pierzi esenţialul. Pentru că în ea ni se adresează Iisus. El ne este cel mai intim prieten care ne vorbeşte, uneori in cuvinte, alteori fără cuvinte. Comunicarea şi comuniunea cu el sunt esenţiale practicării învăţăturii sale.
Trebuie să precizăm că Iisus nu are un loc sau o poziţie exclusivă în Mintea Christică. Krisna, Buddha, Moise, Mahomed, Lao Tzî şi mulţi alţii sunt în mod conştient uniţi cu el acolo, sau, mai precis, „aici”. Dacă vă e mai uşor să vă adresaţi lui Buddha sau lui Krisna, vă rog să o faceţi. Iisus nu se va simţi ofensat. Dimpotrivă, se va bucura, deoarece îi urmaţi învăţătura non-separării.
Cu toţii suntem în comuniune şi comunicare cu Mintea Christică (sau Mintea Buddhică sau Brahman sau Sfântul Duh, dacă aşa preferi), asta, pentru că suntem cu toţii uniţi cu Mintea lui Dumnezeu. Dacă n-ar fi aşa, traiul nostru ar fi complet întunecat şi lipsit până şi de făgăduinţa mântuirii sau răscumpărării.
Fiecare dintre noi are în el o mică scânteie de lumină ce iluminează întunericul lipsei noastre de conştientă. Este scânteia divină a conştientei, care păstrează vie legătura noastră cu Dumnezeu. Această scânteie ne conectează cu învăţătorul divin din tradiţia noastră şi cu Esenţa divină dinăuntrul fraţilor şi surorilor noastre.
Aşa cum Iisus accentuează în cartea de faţă, dacă noi am vedea scânteia de lumină aflată în fiecare dintre noi, tot întunericul din percepţia şi din experienţa noastră s-ar destrăma, iar lumea, aşa cum o ştim, ar dispărea. Iată cum e instaurată iubirea în inima noastră şi în inimile semenilor noştri.
Nu faceţi greşeala de a crede că vreuna dintre reflectările Minţii Christice caută altceva decât instaurarea Regalităţii (vom traduce în continuare „Kingdom” cu termenul tradiţional „împărăţie”, adăugând că, în acest context, cuvântul „Regalitate” – mai curând o calitate şi o stare, decât un topos – ar fi mai potrivit, (n. trad.)) iubirii în minţile şi inimile noastre.
Acesta este singurul ei ţel. Întru aceasta lucrează Mahaviri, lucrează, Sf. Francisc, lucrează Baal Shem Tov, lucrează Rumi. Împărţirea în religii este o relicvă a acestei lumi. Asemenea delimitări nu există în Mintea Christică, unde toate fiinţele se întrunesc în vederea unui singur ţel. Este greu să ne imaginăm aşa ceva, dar aşa e.
Nici unul dintre cei care au crescut în tradiţia iudeo-creştină nu va fi scutit de a ajunge la o înţelegere cu viaţa şi învăţătura lui Iisus. Asta este valabil pentru creştini şi evrei deopotrivă. Este, de asemenea, valabil pentru atei şi agnostici. Evreii au nevoie să înţeleagă şi să accepte mesajul de încredere care le-a fost adus de către Iisus. Creştinii au nevoie să înţeleagă cum învăţătura lui – o învăţătură a iubirii şi iertării – a fost pervertită în învăţături ale fricii şi vinei. Ateii au nevoie să înţeleagă mesajul său revoluţionar al egalităţii.
Toţi cei care l-au respins pe Iisus sau cei care l-au pus pe un piedestal au înţeles greşit învăţătura sa. Iată de ce, o corecţie trebuie să aibă loc pentru noi toţi.
Pentru fiecare dintre noi, Iisus are un mesaj specific ce ne va ajuta să desfacem propria noastră vină şi să trecem prin frica noastră. Iisus nu ne cere să ne convertim la creştinism, căci aşa ceva nu există. Creştinismul e un mit al separării, ce îl separă pe creştin de evreu, sau pe musulman de budist.
Crezi că Iisus ar susţine o astfel de idee? Bineînţeles că nu!
Un discipol al lui Iisus – orice om care îi trăieşte învăţătura – nu promovează nici un fel de separare. El pune în practică iubirea şi iertarea pentru toate fiinţele, inclusiv pentru el însuşi. II îmbrăţişează pe evreu, pe musulman şi pe hindus ca pe aproapele său. Nu caută să convertească pe altcineva, simţindu-se în siguranţă în propria sa credinţă.
El nu crede că celor ce aleg o cale diferită le va fi refuzată mântuirea. Un adevărat discipol al lui Iisus ştie că Dumnezeu are multe căi pentru a ne aduce acasă şi nu are niciodată îndoieli în privinţa rezultatului final.
Fiecare dintre noi are acces la o relaţie personală cu Iisus. Este o relaţie ce ia naştere în mod firesc, o dată ce începem s-o dorim şi să ne încredem în ea. Ea nu presupune nici o tehnică, nici o invocaţie şi nici o practică spirituală esoterică. Simpla dar autentica nevoie de prietenia şi de călăuzirea lui este tot ce e necesar.
Să precizăm că Iisus nu doreşte să devină o figură autoritară pentru noi. De fapt, el pledează împotriva oricărei alte autorităţi în afară de cea a lui Dumnezeu. El cere, doar, să-l luăm de mână ca pe un egal, să ne deschidem şi să ne aplecăm către fiecare dintre semenii noştri cu acelaşi respect reciproc şi cu aceeaşi intenţie de a fi egali.
Învăţătura lui poate fi simplă, dar punerea ei în practică ne va solicita toată atenţia, toată energia şi tot devotamentul. Îndemnul de a fi „egal” cu fiecare persoană din experienţa noastră, de a recunoaşte şi a ierta toate greşelile – chiar în timp ce acestea sunt comise – este o învăţătură revoluţionară, o învăţătură ce ne va spăla de vină şi ne va ajuta să trecem prin fricile noastre.
Când am început să lucrez la acest proiect, m-am dedicat lui cu aceeaşi abnegaţie cu care am abordat cărţile anterioare. Însă acest lucru s-a dovedit a nu fi suficient. Acceptând, am selectat 150 de pagini de material bun.
Pur şi simplu, nu era cartea pe care trebuia s-o aduc pe lume în acest moment al vieţii mele. Mi se cerea ceva nou, iar eu ceream ceva nou de la învăţătorul meu. Îmi doream o carte simplă, lucidă, care să ne ajute la clarificarea relaţiilor noastre cu Iisus şi cu învăţătura sa.

(citeşte restul cărţii cu un click pe iconul PDF de mai jos)

Introducere

Un adevărat maestru spiritual nu are ce să predea, în sensul convenţional al cuvântului, şi nu are ce să îţi adauge sau să îţi ofere, cum ar fi noi informaţii, credinţe şi reguli de conduită. Singura menire a unui învăţător este să te ajute să înlături tot ceea ce te desparte de adevărata ta fiinţă şi de ceea ce deja ştii. Maestrul spiritual te ajută să-ţi descoperi acea dimensiune din adâncul fiinţei tale, liniştea.
Dacă vei căuta la un maestru spiritual . sau în această carte . idei stimulatoare, teorii, credinţe şi discuţii intelectuale, vei fi dezamăgit. Cu alte cuvinte, dacă doreşti hrană pentru minte, nu o vei găsi şi, mai mult, nu vei înţelege însăşi esenţa învăţăturii, esenţa acestei cărţi, care nu rezidă în cuvinte, ci în tine însuţi. Este bine să îţi aminteşti şi să simţi acest lucru, în timp ce citeşti.
Cuvintele nu sunt altceva decât indicatoare. Ceea ce ele indică nu poate fi găsit în sfera gândirii, ci într-o dimensiune mai profundă şi infinit mai vastă decât gândirea. Pacea plină de viaţă este una dintre caracteristicile acestei dimensiuni; de câte ori vei simţi că pacea lăuntrică te copleşeşte în timp ce citeşti, cartea îşi îndeplineşte faţă de tine rolul unui învăţător: îţi aduce aminte cine eşti şi îţi arată drumul spre casă.

Înflorirea conştiinţei umane

Evocare

Planeta Pământ, în urmă cu 114 milioane de ani, într-o dimineaţă oarecare, imediat după răsărit: prima floare se deschidea către soare. Anterior acestui eveniment spectaculos care vestea o transformare în evoluţia vieţii plantelor, planeta era deja de milioane de ani acoperită de vegetaţie. Probabil că prima floare n-a supravieţuit prea mult, iar apariţia florilor a rămas un fenomen răzleţ din cauza condiţiilor de bună seamă nefavorabile încă răspândirii sale. Până într-o zi când a fost atins un prag critic, după care pe toată întinderea planetei trebuie să fi urmat o explozie de culoare şi parfum — pe care o eventuală conştiinţă-martor ar fi perceput-o, desigur, dacă ar fi fost prezentă.
Mult mai târziu, aceste fiinţe delicate şi parfumate pe care noi le numim flori aveau să joace un rol esenţial în evoluţia conştiinţei altor specii. Oamenii au fost din ce în ce mai atraşi şi fascinaţi de ele. Pe măsură ce conştiinţa oamenilor s-a dezvoltat, florile au fost probabil primul lucru lipsit de un scop utilitar, adică de orice legătură cu supravieţuirea, pe care l-au preţuit. Au fost sursă de inspiraţie pentru nenumăraţi artişti, poeţi şi mistici. Isus ne spune să contemplăm florile si să învăţăm de la ele cum să trăim. Despre Buddha se spune că ar fi susţinut odată o „predică tăcută”, în timpul căreia a ţinut în mână o floare şi nu a făcut altceva decât s-o privească. După un timp, unul dintre cei de faţă, un călugăr pe nume Mahakasyapa, a zâmbit. Se spune că acesta ar fi fost singurul care înţelesese predica. Legenda spune că acel zâmbet (echivalent cu trezirea spirituală) a fost transmis de la un maestru la altul timp de douăzeci şi opt de generaţii succesiv, dând naştere, mult mai târziu, zenului.
Privind frumuseţea unei flori, oamenii pot avea momente — oricât de efemere — de conştientizare a frumosului ca parte esenţială a fiinţei lor celei mai lăuntrice, a adevăratei lor naturi.
Prima revelaţie a frumuseţii a constituit unul dintre cele mai semnificative evenimente din evoluţia conştiinţei umane. Sentimentul bucuriei şi cel al iubirii sunt intrinsec legate de această revelaţie.
Fără ca noi să ne dăm foarte bine seama de acest lucru, florile au devenit pentru noi expresia materială a ceea ce este în noi înşine mai elevat, mai sacru şi, în ultimă instanţă, lipsit de formă. Efemere, eterice şi mai delicate decât plantele din care au apărut, florile au devenit un fel de mesageri ai unui alt tărâm, un fel de punte între lumea formelor fizice şi cea fără de formă. Nu numai că aveau un parfum delicat care plăcea oamenilor, ci aduceau totodată şi mireasma tărâmului spiritual. Folosind cuvântul „iluminare” într-un sens mult mai larg decât este acceptat în mod convenţional, am putea privi florile drept întruchiparea iluminării plantelor.
Se poate spune despre orice formă de viaţă — minerală, vegetală, animală sau umană — că se îndreaptă către „iluminare”. Totuşi, fenomenul acesta este extrem de rar, căci el presupune mai mult decât un progres evolutiv: implică o discontinuitate în dezvoltare, un salt la un nivel de Fiinţare total diferit şi, ceea ce este cel mai important, o diminuare a caracterului material. Există ceva mai greu şi mai impenetrabil decât roca, cea mai densă dintre toate formele? Şi, cu toate acestea, structura moleculară a unor roci este supusă unei transformări în urma căreia acestea devin transparente, rezultând cristalele. Există cărbuni care, supuşi unei călduri şi presiuni de neimaginat, se transformă în diamante, în timp ce unele minerale grele se transformă în alt fel de pietre preţioase.
Majoritatea reptilelor târâtoare, vieţuitoarele cele mai legate de pământ, au rămas neschimbate de milioane de ani. Totuşi, unora dintre ele le-au crescut pene şi aripi şi s-au transformat în păsări, sfidând astfel forţa gravitaţiei care le dominase atâta timp. Nu şi-au îmbunătăţit mersul sau târâtul ci, prin deplina lor transcendere, acestea au devenit zbor.
Din vremuri imemoriale, florile, cristalele, pietrele preţioase şi păsările au avut o semnificaţie specială pentru spiritul uman. Ca orice alte forme de viaţă sunt şi ele, desigur, manifestări temporare ale Vieţii unice si Conştiinţei unice care reprezintă sursa. Semnificaţia lor specială, fascinaţia pe care o exercită asupra oamenilor şi afinitatea omului faţă de aceste făpturi pot fi atribuite calităţii lor eterice.
Dacă acceptăm ideea existenţei unei anumite Prezenţe, printr-o atenţie tăcută, dar vie, percepţia umană poate sesiza esenţa divină a vieţii, acea conştiinţă sau acel spirit ce sălăşluieşte în fiecare creatură, în fiecare formă de viaţă si o poate recunoaşte ca fiind propria ei esenţă, iubind-o astfel ca pe sine însăşi, însă până când nu se va întâmpla acest lucru, cei mai mulţi dintre oameni vor vedea doar forma exterioară şi nu vor fi conştienţi de esenţa lăuntrică, tot aşa cum nu sunt conştienţi de propria lor esenţă şi se identifică exclusiv cu forma lor fizică şi psihologică.
Totuşi, în cazul unei flori, al unui cristal, al unei pietre preţioase, al unei păsări, chiar şi o persoană lipsită de Prezenţă poate simţi ocazional că este vorba despre ceva mai mult decât simpla existenţă fizică a formei respective, fără să ştie că acesta este motivul atracţiei şi afinităţii pe care o resimte. Datorită naturii lor eterice, formele acestea ascund mai puţin spiritul care sălăşluieşte în ele decât se întâmplă la alte forme de viaţă — excepţie în cazul acestora din urmă fac formele de viaţă nounăscută — bebeluşii, căţeluşii, pisicuţele, mieii şi aşa mai departe. Acestea sunt fragile, delicate, nu sunt încă statornicite ferm în materialitate. în ele mai străluceşte o anumită inocenţă, o dulceaţă şi o frumuseţe ce nu aparţin acestei lumi. Ele produc încântare şi unor oameni relativ insensibili.
Aşadar, atunci când contemplaţi cu atenţie vie o floare, un cristal sau o pasăre fără ca în acele momente să le denumiţi în mintea voastră, ele devin o fereastră către lumea fără de forme. Se produce o deschidere interioară, oricât de mică, spre tărâmul spiritului. Din acest motiv cele trei forme de viaţă „iluminate” au jucat un rol atât de important în evoluţia conştiinţei umane din vremuri străvechi; din acest motiv bijuteria florii de lotus este simbolul central al budismului, iar o pasăre albă, porumbelul, poartă semnificaţia Sfântului Duh în creştinism. Acestea au pregătit terenul pentru o schimbare mai profundă în conştiinţa planetară, menită a se produce în cadrul speciei umane. Este trezirea spirituală ai cărei martori începem acum să fim.

(citeşte restul cărţii cu un click pe iconul PDF de mai jos)

Rugăciunea

Într-o noapte, pe când se ruga, fratele Bruno a fost tulburat de orăcăitul unui broscoi. Încercările lui de a ignora sunetele dizgraţioase s-au dovedit inutile, aşa că, exasperat, a sfârşit prin a striga pe fereastră:
– Tăcere! Îmi fac rugăciunile!
Fratele Bruno era un sfânt, aşa că porunca lui a fost imediat ascultată. Toate creaturile vii din preajmă au tăcut, pentru ca sfântul să se poată ruga în pace.
În mintea lui Bruno a apărut însă o îndoială, care i s-a părut chiar mai tulburătoare:
– Dacă Dumnezeu ascultă cu aceeaşi plăcere orăcăitul broaştei ca şi psalmii tăi?
– Ce plăcere i-ar putea face lui Dumnezeu orăcăitul unei broaşte? nu s-a lăsat mai prejos Bruno.
Dar vocea interioară a insistat:
– De ce crezi că a inventat Dumnezeu sunetul?
Bruno nu ştia, aşa că s-a decis să afle de ce. El a ieşit la fereastră şi a strigat:
– Cântă!
Orăcăitul broscoiului s-a auzit imediat, însoţit cu veselie de toate broaştele din vecinătate. Bruno a ascultat cu atenţie zgomotele şi şi-a dat seama că dacă nu le mai opune rezistenţă, ele nu mai sunt supărătoare, ci dimpotrivă, îmbogăţesc tăcerea nopţii.
Odată cu această descoperire, inima lui Bruno a intrat în armonie cu universul şi pentru prima oară în viaţă, el a înţeles ce înseamnă să te rogi cu adevărat.
(citeşte intreaga carte: click pe iconul PDF de mai jos)