OMRAAM MIKHAEL AIVANHOV
Discipolul trebuie să-şi consacre energiile sale realizării celui mai Înalt Ideal
Conferinţa din 16.04.1983
Lectura meditaţiei zilei
Oamenii au obiceiul de a se arunca în plăceri, în emoţii, în pasiuni, fără a se preocupa de starea în care se va găsi creierul lor, când va veni momentul de a înţelege sau a rezolva o problemă importantă. Iată un comportament dăunător pentru un discipol. Pentru ca mintea să să fie mereu rezistentă şi disponibilă, el trebuie să fie mereu foarte atent, prudent, econom şi măsurat în toate activităţile, dacă nu, chiar dacă i s-ar revela toate marile secrete ale vieţii, el nu va înţelege nimic, deoarece va fi foarte obosit, şi este păcat. Da, este păcat să-ţi risipeşti timpul şi energiile cu ocupaţii care nu-ţi pot aduce nici salvarea, nici eliberarea, şi să ajungi în situaţia în care să nu fii capabil de nici un efort, în momentul în care se va afla în faţa ta adevărul care te-ar putea elibera.
Cum observaţi, dragii mei, sunt din nou o victimă. Mi se pune în faţă o pagină, un gând, fără a mă întreba în prealabil, şi eu sunt în situaţia unui acrobat care este atent să nu cadă de pe sârmă… Eu mă pot plânge, dar cui? Mă consolez, fiindcă voi ştiţi că eu sunt o victimă! Da, v-am mai spus-o, ştiu că este plictisitor să vorbim mereu despre aceleaşi lucruri, şi trebuie să găsim ceva nou pentru a vă amuza. Pentru mine este o problemă. De unde să încep?
Ei, dacă studiem lumea, natura omenească, chiar dacă ne observăm pe noi inşine, ce vom constata? Vom constata că există o filozofie, o mentalitate, un punct de vedere al fiecăruia, iar noi toţi ne aflăm fericirea în plăcere. De ce să ne privăm de ea? Toată lumea este convinsă, şi este adevărat. Eu fac la fel, caut plăcerea, numai cu o mică diferenţă. Care plăcere? Şi unde o găsesc? Dar, dacă ne lăsăm, acum, pradă tuturor poftelor nemăsurate, tendinţelor primitive, mereu instictive şi animalice, ei bine, unde vom ajunge?
Vă spuneam că Inteligenţa Cosmică ne-a dat o inteligenţă care se află deasupra instinctelor, afinităţilor, tendinţelor; există ceva pe care ea ni l-a dat. De ce? Ei bine, această inteligenţă este inutilă, trebuie să ne lăsăm supuşi de plăceri, de bucurii! Aici, găsesc eu că lucrurile sunt cam triste, că Inteligenţa Cosmică n-a aranjat bine lucrurile (Maestrul vorbeşte ironic). De ce, după aceea, sunt atâtea necazuri, oale sparte, ceva de reparat, de plătit, de suferit, da, ce agreabilă este plăcerea!
Vedeţi, de câte ori v-am prezentat câte o imagine, nu erau ca cele ale lui Verlainè, dar pe aproape. Cine va nega că, acum, este dezagreabil, nu, nimeni nu o va face! De ce? Fiindcă omul nostru s-a oprit asupra laturii instantanee, ca şi fotografiile, si nu gândeşte mai mult, ci caută, numai, plăcerea. Dacă nu gândim deloc, dacă nu ne punem puţin inteligenţa la treabă, ce va urma? O ştie toată lumea, va urma ruina, pierzania, urâţenia, toată lumea ne va părăsi, chiar şi familia. Dar, este ceva frumos, vă spuneam, în această figură, nasul omului nostru devine roşu, apoi violet, este minunat, nu-i aşa, violetul este mai spiritual decât roşul!…
Să urmărim, acum, cazul îndrăgostiţilor, care vor să-l imite pe beţiv, ei negândindu-se la viitor, la distrugerea unelor lucruri, la pierderea lor, la faptul că, mai târziu, când vor apare lucrurile grele, şi va fi nevoie de voinţă, de decizie, de claritate, atunci vor fi terminaţi, fiindcă au cheltuit tot ceea ce era mai subtil, mai minunat. Ei bine, îndrăgostiţii sunt, adesea, asemenea beţivului, nu se gândesc la viitor, ci numai la momentul actual.
Ce spunea Schopenhauer? De ce, citez mereu? Fiindcă îmi prepar “dicţionarul”, o lucrare scrisă cu citate, face impresie… Schopenhauer a spus: “Oamenii obişnuiţi nu se gândesc decât să-şi piardă timpul, să-l omoare, fiindcă nu ştiu ce să facă cu el; iar oamenii de talent ştiu să-l folosească”. La fel se întâmplă cu beţivul. De ce bea? Pentru a-şi omorî timpul, nu are altceva de făcut, altfel nu ar mai bea atât. Ca şi persoana care mi-a scris ieri, întrebându-mă cum să scape de “asta sau de cealaltă”, etc… Da, lucruri inferioare, plăceri, bucurii, senzualităţi. I-am spus acestei persoane, pentru a o ajuta, că nici un medicament nu o va scăpa. De ce? Fiindcă persoana respectivă nu are un Ideal Înalt, un scop, o Idee celestă care să-i angajeze forţele, energiile, gândurile, să le atragă, să le concentreze şi, în acel moment, acea slăbiciune va dispare, încet-încet. Acest lucru nu-l înţeleg, nici psihologii care dau reţete, metode, dar oamenii nu pot înfrânge aceste lucruri, fiindcă ele există, prin ereditate, de mult timp. Trebuie să aveţi ceva în cap, în suflet, în spirit, ceva formidabil, celest, bun, pe care să-l iubeşti,să-l hrăneşti, să-l protejezi, şi, în acel moment, el va absoarbe toate energiile, le va concentra, vă va salva şi veţi avea timp şi forţe pentru a învinge slăbiciunile. Iată de ce este necesar să avem un Ideal.
Să luăm cazul lui Talleyrand, care nu a fost un Iniţiat. Ştiţi că era diplomat, viclean, capabil, a reuşit să se menţină în diferite regiuni, a fost ba preşedintele consiliului naţional, ba ministru, a colaborat, trimis de Ludovic Filip, la Viena, în Anglia, s-a opus chiar şi lui Napoleon. Atât de capabil era! Da, dar era lipsit de morală. Avea mici calităţi intelectuale, diplomaţie, viclenie, finanţe, ştiinţă… Deci era psiholog, dar unul obişnuit, şi spunea ceva care trebuie corectat: “Spiritul serveşte la tot, dar nu conduce la nimic”. Cum înţelegea el spiritul: era căpetenia, nu era ceva veşnic, nemuritor, o licărire a Domnului. Iată cum înţelegeau ei spiritul! Se spune adesea: “Ce spiritual sunteţi!”. Dar se ştie, oare, ce reprezintă spiritul? Astfel, aceşti oameni au dus la rătăcirea omenirii: spuneau că spiritul nu duce la nimic. Da, el este util, vă poate ajuta… Oamenii aceştia, inclusiv Talleyrand, nu cunoşteau aproape nimic. Spiritul, dacă lucraţi cu el, vă va conduce la nemurire, la eternitate. Nimic altceva, cu excepţia spiritului, nu poate face aceasta. Ei bine, oamenii nu lucrează cu spiritul, ci cu burta, cu sexul, cu plăcerea.
De aceea, Învăţământul nostru este o lumină, o ştiinţă, ceva formidabil. Şi nu numai o ştiinţă, ci şi o Iniţiere, adică o Ştiinţă Iniţiatică. Ce este această Ştiinţă Iniţiatică? Veţi vedea acum.
Dacă l-am urmări pe Rabelais, care era de origine macedoneană, îi plăcea mult iaurtul şi mâncarea românească. La fel, macedoneni erau şi Alexandru cel Mare, Cleopatra, Aristotel. Şi eu sunt macedonean!
Într-o zi, mă plimbam pe bulevard, am privit în vitrina unui magazin unde erau două cranii de om, unul mai mare, altul mai mic. Am intrat înăuntru, şi am întrebat: “Cui aparţine acest craniu? – Cel mare al Cleopatrei când era vârstnică. Dar cel mic? Cleopatrei, când era mică”. Atunci… eu n-am ştiut ce să mai cumpăr, sfânta Cleopatra!
Dar l-am uitat pe Rabelais? El spunea: “Ştiinţa fără conştiinţă înseamnă ruina sufletului”. Ce înţelegea el prin cuvântul conştiinţă? Ei bine, latura morală, dreaptă, divină… Iată deci cum conferinţele mele vin de la Rabelais, fiindcă eu nu vorbesc decât despre acest lucru: ştiinţa pe care o critic fără încetare, fiindcă ea nu se găseşte în conştiinţă, aceasta însemnând că ea face lucrurile fără a avea conştiinţa consecinţelor înspăimântătoare, pe care le-ar produce pentru omenire. Deci, prin conştiinţă, Rebelais, înţelegea latura morală, fiindcă ştiinţa se află departe de moralitate, ea observă, clasează şi explică lucrurile, dar fără legatură între ele, fără cauzele şi lucrurile sublime, fără Inteligenţa Cosmică. Câtă dreptate avea Rabelais! Ce păcat că nu am putut şi eu trăncăni cu Pantagruel, cu Gargantua şi cu ceilalţi oameni minunaţi…
Această pagină ne repetă că, atunci când ne ocupăm numai de plăcere, hrănim numai latura inferioară, fără a ne gândi la viitor şi, într-o bună zi, puşi în faţa situaţiilor, nu ştim cum să le rezolvăm, cum să ieşim din ele, fiindcă ne trebuie o inteligenţă, o intuiţie, o clarvedere, o subtilitate, pe care nu le-am dezvoltat, fiindcă plăcerea a distrus tot ceea ce era subtil, divin, nerămânând nimic pentru creier (adică pentru celulele cele mai spirituale din creier, fiindcă nu ştim ceea ce reprezintă, încă, creierul în realitate). Anatomia, fiziologia, psihologia, ştiinţa actuală, caută, sapă, şi vede că creierul este atât de necunoscut, de imens, de complicat, de subtil, numai Marii Maeştri cunoşteau ce era creierul, din ce materie era făcut, şi că poseda celule care n-au fost, încă, activate. Dacă am ajunge să le activăm, am începe să captăm, să sesizăm, să înţelegem mai clar, şi să ştim multe lucruri. Şi aici ştiinţa bâjbâie încă, în lucruri în care numai Psihologia Iniţiatică poate răspunde.
Cei care nu se vor gândi, deloc, la viitor!… Să privim, acum, imaginea unei fete, frumoase, încântătoare, atrăgătoare, care doreşte să profite de ceea ce Domnul i-a oferit, să atragă bărbaţii, să trăiască cu ei, dar aceste lucruri lasă urme pe chipul ei, pe ochi, emanaţii care nu sunt pure. Într-o bună zi apare şi Făt-Frumos, ea îl adoră, ea vrea să rămână cu el, dar nu îi poate oferi ceea ce el caută, el o părăseşte, şi ea plânge, smulgându-şi părul; după aceea, ea observă că acest mod de a trăi, în plăceri, a făcut să se piardă ceva din ea, iar oamenii care au intuiţie, care sunt mai evoluaţi, nu iubesc aceste fete, care au coborât prea jos… Un om obişnuit, fără vreun criteriu de interpretare, fără gust estetic, fără dorinţa de a căuta lumina şi perfecţiunea, o va alege… Dar un Făt-Frumos a îndepărtat-o, fiindcă ea nu poseda elementele, vibraţiile, emanaţiile şi radiaţiile celeste.
Acum, deşi v-am spus-o de multe ori, o cunoaşteţi cu toţii, de ce continuaţi să vă scăldaţi în plăceri, în pofte, în loc să sublimaţi puţin, să trimiteţi aceste energii către cer, pentru a realiza un ideal.
Ce spunea Louis Bourdaloue? El era iezuit şi, când mi-a citit cărţile, s-a decis să fie la fel de clar ca şi mine, să observe, să analizeze, asemenea mie. Când a trăit el? Acum câteva sute de ani …, dar îmi semăna mult, era foarte sever şi exigent în morală. El a spus: “Cu cât vă găsiţi mai sus, deasupra altora, cu atât trebuie să ştiţi că aveţi o obligaţie”. Care este? Aceea de a munci şi a-i servi pe ceilalţi”. Ce gândire minunată! Cu cât sunteţi plasaţi mai sus, cu atât trebuie să fiţi conştienţi să-i ajutaţi pe ceilalţi, să munciţi pentru ei. Păcat că Bourdaloue nu a fost înţeles. Uitaţi-vă la cei care se află sus, acum, au ei, oare, dorinţa, convingerea, de a-i ajuta pe alţii? În acel moment ei folosesc, abuzează de funcţie. Ei trebuie să-l citească pe Bourdaloue, căci, dintre toţi iezuiţii, cu el mă asemăn cel mai mult, suntem prieteni.
Ştiu, dragii mei, că acest subiect este plictisitor pentru lumea obişnuită, că este imposibil să ne detaşăm de plăcere, o căutăm sub toate formele. De ce să nu reflectăm, să nu fim asemenea unui Iniţiat? De aceea se spunea în pagina de la început: “Pentru discipol, acest lucru este dăunător”. De ce pentru discipol? Fiindcă, pentru alţii, nu contează, trebuie lăsaţi să caute plăcerea, până într-o zi, când îşi vor sparge capul, dar discipolul nu are timp pentru consumul energiilor inutil, el trebuie să şi le consacre realizării unui Înalt Ideal. Cum poate ajunge aici? Încercând să înlocuiască plăcerile cu alte plăceri.
Cum înţeleg oamenii, plăcerea? Ei caută plăcerea cea mai intensă, cea mai puternică, cea mai tulburătoare, şi atunci sunt mândri spunând: “Iată viaţa”. În medicină se spune că sunt doze alopatice. Dacă ei ar fi luat doze homeopatice, adică ar fi diminuat intensitatea, forţa, acestui sentiment, fiindcă el arde şi tulbură toate energiile, nu ar fi căzut la pământ… V-am explicat-o, în trecut, latura homeopatică. V-am mai spus că omul posedă cele cinci simţuri, dar nu se cunoştea faptul că Inteligenţa Cosmică le-a aranjat într-o ierarhie. Oamenii obişnuiţi nu s-au gândit la acest lucru. V-am mai spus că pipăitul era cel mai de jos din această categorie, ierarhie, căci nu puteam pipăi aerul, parfumul sau lumina, ci numai ceva material, solid, care era apropiat pielii noastre; pipăitul era cel mai rudimentar, cel mai material, dintre simţurile noastre.
Apoi, ajungem la partea lichidă, la gust, căci, cel puţin câteva particule din lucrul pe care îl gustăm, trebuie să fie lichide. Deci, gustul se află puţin mai sus. Apoi, vine mirosul; simţim particule foarte fine care plutesc în atmosferă, care ne cad în mucoasa nasului, irită nervii, şi simţim un miros urât sau delicios, după caz. Deci, ne aflăm în aer.
Apoi vine auzul, urechile, cu care auzim, un simţ superior celorlalte, fiindcă nu mai există particule care să excite nervii, ci mişcări, vibraţii ale aerului care produc fenomene în aparatul lui Corti. Astfel apar muzica, zgomotele, vacarmul. Deci, urechile se aflau superior, încă, plasate.
Şi apoi vine vederea, ochii. Pentru a vedea lucrurile, nu este necesar să existe particule, să fie lichide sau solide, trebuie să exite ceva mai subtil decât aerul, aici există lumina, adică eterul, latura eterică. Priviţi, numai, distanţele, pentru a pipăi trebuie să ne aflăm aproape, pentru simţul parfumurilor, mai departe puţin, pentru sunet, încă şi mai departe, iar pentru vedere, pentru lumină, pe ea o vedem de hăt-departe… Deci, vederea, aşa am considerat-o atunci, era în capul ierarhiei.
Ce bine ar fi, acum, dacă în problema iubirii, în loc să atingem, să mângâiem, să îmbrăţişăm, să respirăm parfumuri, să ascultăm, numai, am putea depăşi latura materială, şi să dăm iubirii ceva mai subtil, mai spiritual, chiar şi plăcerea ar deveni divină; atunci nu ar mai fi pagube, catastrofe, va fi dilatare, încântare, vom deveni poeţi, filozofi, eroi, cavaleri, scriitori, fiindcă vom fi inspiraţi. Peste tot, unde oamenii se iubesc numai fizic, fără dorinţa de a pune ceva în capul lor, ei vor ajunge la ură, la separare. O repet şi acum: “În iubire, ceea ce contează este să fii mereu dilatat, inspirat, să te afli mereu în aceeaşi bucurie. Dar, oamenii sunt prea proşti, prea coboară spre prăpastie, şi confundă adevăratele stări de fericire.
Trebuie să îmbunătăţim această stare de conştiinţă, să nu fim dezgustaţi, blazaţi, lipsiţi de inimă. Sunt atâtea lucruri sublime, frumoase, extraordinare în viaţă, de ce să fim blazaţi? Trebuie să-i instruim pe oameni, să nu-şi mai spargă capul în plăceri prosteşti. Cineva iubeşte mult cartea, îi place să citească, iar un altul doreşte să deseneze. Iată plăceri divine! La fel muzica, dansul, sunt ocupaţii care vă dau plăceri şi bucurii, care vă înalţă, în loc să vă coboare… Trebuie, deci, să gândim altfel, da, să sublimăm.
Ei bine, ceea ce vă spun eu nu este pentru toată lumea. De ce? Fiindcă eu cunosc natura omenească, nu este uşor de ajuns la această mentalitate, trebuie să fii lucrat, în trecut, în alte reîncarnări, pentru a ajunge, acum, să gândeşti altfel. Da, nu este uşor. Ceea ce vă spun eu este pentru cei aleşi, pentru acei care doresc să ajute omenirea, vor să-şi obţină eliberarea, perfecţiunea, vor să devină perfecţi, asemenea Tatălui Ceresc. Ceilalţi, vor continua să trăiască ca animalele, fiindcă nu au lucrat în trecut. Ei se exprimă astfel despre un altul: “Are noroc”, deoarece a reuşit ceva. Ei nu ştiu ce spunea Emerson, acest mistic Emerson, care a scris o broşură referitoare la Sufletul superior, pe care am citit-o şi eu în tinereţe, şi care mi-a schimbat viaţa. El spunea: “Norocul este un cuvânt care înseamnă eforturi continue în trecut, susţinerea tuturor proiectelor, menţinerea lor în timp, iar succesul, şansa, nu este nimic altceva”. Norocul nu a venit aşa, din senin, ci a trebuit să faci ceva, în trecut, pentru a-l obţine, acum. Câte lucruri nu sunt de explicat! Oamenii nu posedă această Lumină şi, de aceea, sunt nefericiţi, nu doresc să-şi consacre viaţa unor lucruri minunate.
Da, dragii mei, trebuie să alegeţi, acum, drumul minunat al Fraternităţii Universale.
Ce spunea Sfântul Augustin referitor la calea de urmat? Un pescar, care a devenit sfânt! Mama sa, care se ruga încontinuu, se numea Monica. El a devenit sfânt după ce a căutat plăcerile; nu a fost singurul, şi eu le caut, la fel, zi şi noapte, dar este o diferenţă… El spunea: “Este preferabil să mergi pe drumul cel bun, chiar şi şchiopătând, dar să te afli pe el”. Da, sunt de acord cu el, pentru prima oară.
Învăţământul nostru ne sfătuieşte, mereu, să lăsăm deoparte problemele personale, puţin, şi să ne ocupăm şi de alţii, să lucrăm pentru omenire, pentru Epoca de Aur, pentru Împărăţia Domnului… Goethe, care, poate, nu vedea, în întregime, lucrurile ca mine a spus undeva: “Dacă nu faci nimic bun pentru alţii, ei bine, nu faceţi nimic bun nici pentru voi înşivă”. Deci, el lega binele făcut altora, cu binele personal, şi ce dreptate avea!
V-am vorbit, deja, în trecut, să nu ne oprim numai asupra laturii simpatiei, antipatiei, plăcere-detestare; cineva vă place, altcineva nu. Chiar v-am spus-o: “Dragii mei, să ştiţi că nu-mi sunteţi simpatici”. Şi toţi mă priveau speriaţi. “Şi dacă mă veţi întreba, de ce mă ocup de voi, zi şi noapte, ca să-mi aranjez şi eu treburile, ei bine, da, îmi fac şi mie bine, dar vă fac şi vouă”, spuneam. Apoi, adăugam: “Faceţi la fel”. Prezentat aşa, aveam un interes de a lucra pentru alţii, fiindcă este şi propriul nostru interes. Spuneam că nu există decât interesul, care-i conduce pe oameni, nimic altceva, nici eu nu sunt dezinteresat. Făceam analize, observaţii, găsind că nici Domnul nu era dezinteresat, iar religia mi-ar fi spus: “Blasfemie!”. De unde am ştiut eu toate acestea? M-am analizat pe mine însumi. Dar, veţi spune: “Dvs. nu sunteţi Dumnezeu”. Da, dar în Cărţile Sfinte stă scris că noi suntem asemenea Lui, creaţi după chipul şi asemănarea Sa. Am găsit că un părinte este generos, vrea să facă totul pentru copilul său, să-i ofere totul, dar are o slăbiciune, vrea ca fiul său să recunoască acest lucru, altminteri va deveni furios. De ce Domnul nu ar fi la fel, deoarece el a creat părinţii! El vrea să ofere totul, dar este furios când vede că cineva nu-l recunoaşte drept un părinte bun. Dacă nu credeţi, mergeţi şi verificaţi lângă El, dacă puteţi.
Spuneam că interesul conduce lumea întreagă, şi eu am găsit care este interesul unei persoane, cum pot să-l ating. Dacă i-aş spune: “Acest lucru nu mă interesează”, ea mi-ar închide uşa în nas. Ce este interesul? Dar dezinteresul? Un interes mai puţin interesat… Interesul este ceva foarte interesat… Deci, va exista, mereu, un interes, chiar şi mai mic, dar va exista. Eu mă conduc după formula pe care am inventat-o: “Spuneţi minciuni, şi veţi fi crezut, spuneţi adevărul, şi veţi fi ars”; de aceea, eu vă spun numai minciuni…, dar cu două tăişuri…
Ce concluzie putem trage, acum. Trebuie să căutăm plăcerile, dar trebuie să le sublimăm, să le înlocuim cu altele, care nu sunt atât de costisitoare, iată totul. Atunci viaţa va căpăta un sens extraordinar. Altfel, am periclita totul; dacă nu mă credeţi, verificaţi; viaţa este peste tot. Nu ne putem lipsi de plăcere: când mâncăm, când bem, când respirăm, când ne plimbăm dar, problema este să înlocuim aceste plăceri costisitoare. Ca Montaigne care spunea: “Ordinea vă eliberează”. Da, este adevărat.
Un minut de meditaţie.