OMRAAM MIKHAEL AIVANHOV
Conferinţa din 26 iulie 1968
Cele două naturi ale fiinţei umane
Proprietăţile şi manifestările celor două naturi ale fiinţei umane – natura inferioară sau personalitatea, natura superioară sau individualitatea.
Lectura meditaţiei zilei
Astăzi v-am vorbit despre anumite lucruri legate de Doctor Jeckill şi Mister Hyde, dar nu am atins probleme mult mai profunde. Ceea ce este sigur este că există două naturi, nu se poate nega, două naturi aproape opuse, una care trage plapuma spre sine şi cealaltă care este mai largă, mai generoasă mai imparţială, mai dreaptă. Dacă o studiem pe prima, pe care o numim personalitate, dacă studiem bine această natură, ea are calităţi, are lucruri bune, dar dacă mergem după această natură, rezultatele vor fi catastrofice din toate punctele de vedere.
Iar detaliile, v-am arătat în conferinţele detaliate, aspectele, manifestările diferite. Ceea ce este bun la personalitate, este că ea trage plapuma, ea se protejează, ea se descurcă, ea are totuşi un centru, ea trage totul spre ea, dar se ceartă cu toată lumea ! Iată, este prea personală, prea egocentrică în sfaturile sale, în judecăţile sale, ea este prea dură, ea este fără iubire, fără înţelepciune, fără inteligenţă chiar. Ea reclamă, ea vrea, ea cere, ea absoarbe tot, ea vrea să domine tot, este prea nervoasă, este prea vulnerabilă, este prea ofensată, este prea… oh, la, la, toate părţile negative ea le posedă.
Doar că, iată, este o foarte bogată mătuşică, foarte bogată, iată, ea posedă tot şi atunci pentru a-i face plăcere, pentru a o mulţumi, acceptăm, facem concesii, consimţim, în fine, ea reuşeşte întotdeauna să aibă primul cuvânt. Iar omul este mai degrabă un servitor pentru a-i mulţumi toate capriciile sale, toate dorinţele sale, toate elucubraţiile sale, în loc să meargă să mulţumească, să înţeleagă cealaltă natură, care este în interior, iată ce natură ! Dar este lăsată deoparte, ne batem joc de ea deseori, o diminuăm, o blamăm, o ridiculizăm şi din ce omul se detaşează de această natură care este într-adevăr divină, într-adevăr splendită, nemuritoare, glorioasă, extraordinară. Noi avem toţi în noi această natură. Dar cum a fost mereu camuflată, mereu ne-am debarasat de ea, am călcat-o în picioare, atunci din ce în ce ea este mai ascunsă, ea este camuflată, este băgată undeva şi din timp în timp doar, săraca, ea ridică vocea, ea dă sfaturi cu amabilitate, fără zgomot, fără violenţă, fără discuţii. Dar cum omul iubeşte mult, mult, tot ceea ce este zgomotos, tot ce este ţipător, tot ce este aiurea, el, iată, ascultă de personalitate, el o mulţumeşte întotdeauna, iar toate sfaturile pe care ea le dă sunt întotdeauna dăunătoare, pentru că sunt în detrimentul vecinului, în detrimentul semenului.
Iată, noi avem aceste două naturi şi noi suntem între cele două, iar deseori suntem mai influenţaţi de natura inferioară, în loc să fim influenţaţi, să ascultăm, să mergem după cealaltă natură; şi iată acum putem clasa lumea întreagă în două categorii. Veţi spune: “De ce în două categorii, toată lumea inventează categorii, 7, 12, 36, 144 de categorii”. Voi puteţi inventa alte categorii, dar cele două categorii sunt cele mai accesibile pentru lumea întreagă, foarte clare, de înţeles.
Două categorii. O categorie care este complet personală, egoistă, care nu se gândeşte decât la a lua, a fura, a-i înşela pe alţii, a trişa, a se bate cu toate mijloacele, iar cealaltă care este într-adevăr generoasă, într-adevăr largă, întradevăr impersonală, într-adevăr divină, iar omul este între cele două. Două categorii.
(citeşte restul conferinței cu un click pe iconul PDF de mai jos)
