Înflorirea conştiinţei umane
Evocare
Planeta Pământ, în urmă cu 114 milioane de ani, într-o dimineaţă oarecare, imediat după răsărit: prima floare se deschidea către soare. Anterior acestui eveniment spectaculos care vestea o transformare în evoluţia vieţii plantelor, planeta era deja de milioane de ani acoperită de vegetaţie. Probabil că prima floare n-a supravieţuit prea mult, iar apariţia florilor a rămas un fenomen răzleţ din cauza condiţiilor de bună seamă nefavorabile încă răspândirii sale. Până într-o zi când a fost atins un prag critic, după care pe toată întinderea planetei trebuie să fi urmat o explozie de culoare şi parfum — pe care o eventuală conştiinţă-martor ar fi perceput-o, desigur, dacă ar fi fost prezentă.
Mult mai târziu, aceste fiinţe delicate şi parfumate pe care noi le numim flori aveau să joace un rol esenţial în evoluţia conştiinţei altor specii. Oamenii au fost din ce în ce mai atraşi şi fascinaţi de ele. Pe măsură ce conştiinţa oamenilor s-a dezvoltat, florile au fost probabil primul lucru lipsit de un scop utilitar, adică de orice legătură cu supravieţuirea, pe care l-au preţuit. Au fost sursă de inspiraţie pentru nenumăraţi artişti, poeţi şi mistici. Isus ne spune să contemplăm florile si să învăţăm de la ele cum să trăim. Despre Buddha se spune că ar fi susţinut odată o „predică tăcută”, în timpul căreia a ţinut în mână o floare şi nu a făcut altceva decât s-o privească. După un timp, unul dintre cei de faţă, un călugăr pe nume Mahakasyapa, a zâmbit. Se spune că acesta ar fi fost singurul care înţelesese predica. Legenda spune că acel zâmbet (echivalent cu trezirea spirituală) a fost transmis de la un maestru la altul timp de douăzeci şi opt de generaţii succesiv, dând naştere, mult mai târziu, zenului.
Privind frumuseţea unei flori, oamenii pot avea momente — oricât de efemere — de conştientizare a frumosului ca parte esenţială a fiinţei lor celei mai lăuntrice, a adevăratei lor naturi.
Prima revelaţie a frumuseţii a constituit unul dintre cele mai semnificative evenimente din evoluţia conştiinţei umane. Sentimentul bucuriei şi cel al iubirii sunt intrinsec legate de această revelaţie.
Fără ca noi să ne dăm foarte bine seama de acest lucru, florile au devenit pentru noi expresia materială a ceea ce este în noi înşine mai elevat, mai sacru şi, în ultimă instanţă, lipsit de formă. Efemere, eterice şi mai delicate decât plantele din care au apărut, florile au devenit un fel de mesageri ai unui alt tărâm, un fel de punte între lumea formelor fizice şi cea fără de formă. Nu numai că aveau un parfum delicat care plăcea oamenilor, ci aduceau totodată şi mireasma tărâmului spiritual. Folosind cuvântul „iluminare” într-un sens mult mai larg decât este acceptat în mod convenţional, am putea privi florile drept întruchiparea iluminării plantelor.
Se poate spune despre orice formă de viaţă — minerală, vegetală, animală sau umană — că se îndreaptă către „iluminare”. Totuşi, fenomenul acesta este extrem de rar, căci el presupune mai mult decât un progres evolutiv: implică o discontinuitate în dezvoltare, un salt la un nivel de Fiinţare total diferit şi, ceea ce este cel mai important, o diminuare a caracterului material. Există ceva mai greu şi mai impenetrabil decât roca, cea mai densă dintre toate formele? Şi, cu toate acestea, structura moleculară a unor roci este supusă unei transformări în urma căreia acestea devin transparente, rezultând cristalele. Există cărbuni care, supuşi unei călduri şi presiuni de neimaginat, se transformă în diamante, în timp ce unele minerale grele se transformă în alt fel de pietre preţioase.
Majoritatea reptilelor târâtoare, vieţuitoarele cele mai legate de pământ, au rămas neschimbate de milioane de ani. Totuşi, unora dintre ele le-au crescut pene şi aripi şi s-au transformat în păsări, sfidând astfel forţa gravitaţiei care le dominase atâta timp. Nu şi-au îmbunătăţit mersul sau târâtul ci, prin deplina lor transcendere, acestea au devenit zbor.
Din vremuri imemoriale, florile, cristalele, pietrele preţioase şi păsările au avut o semnificaţie specială pentru spiritul uman. Ca orice alte forme de viaţă sunt şi ele, desigur, manifestări temporare ale Vieţii unice si Conştiinţei unice care reprezintă sursa. Semnificaţia lor specială, fascinaţia pe care o exercită asupra oamenilor şi afinitatea omului faţă de aceste făpturi pot fi atribuite calităţii lor eterice.
Dacă acceptăm ideea existenţei unei anumite Prezenţe, printr-o atenţie tăcută, dar vie, percepţia umană poate sesiza esenţa divină a vieţii, acea conştiinţă sau acel spirit ce sălăşluieşte în fiecare creatură, în fiecare formă de viaţă si o poate recunoaşte ca fiind propria ei esenţă, iubind-o astfel ca pe sine însăşi, însă până când nu se va întâmpla acest lucru, cei mai mulţi dintre oameni vor vedea doar forma exterioară şi nu vor fi conştienţi de esenţa lăuntrică, tot aşa cum nu sunt conştienţi de propria lor esenţă şi se identifică exclusiv cu forma lor fizică şi psihologică.
Totuşi, în cazul unei flori, al unui cristal, al unei pietre preţioase, al unei păsări, chiar şi o persoană lipsită de Prezenţă poate simţi ocazional că este vorba despre ceva mai mult decât simpla existenţă fizică a formei respective, fără să ştie că acesta este motivul atracţiei şi afinităţii pe care o resimte. Datorită naturii lor eterice, formele acestea ascund mai puţin spiritul care sălăşluieşte în ele decât se întâmplă la alte forme de viaţă — excepţie în cazul acestora din urmă fac formele de viaţă nounăscută — bebeluşii, căţeluşii, pisicuţele, mieii şi aşa mai departe. Acestea sunt fragile, delicate, nu sunt încă statornicite ferm în materialitate. în ele mai străluceşte o anumită inocenţă, o dulceaţă şi o frumuseţe ce nu aparţin acestei lumi. Ele produc încântare şi unor oameni relativ insensibili.
Aşadar, atunci când contemplaţi cu atenţie vie o floare, un cristal sau o pasăre fără ca în acele momente să le denumiţi în mintea voastră, ele devin o fereastră către lumea fără de forme. Se produce o deschidere interioară, oricât de mică, spre tărâmul spiritului. Din acest motiv cele trei forme de viaţă „iluminate” au jucat un rol atât de important în evoluţia conştiinţei umane din vremuri străvechi; din acest motiv bijuteria florii de lotus este simbolul central al budismului, iar o pasăre albă, porumbelul, poartă semnificaţia Sfântului Duh în creştinism. Acestea au pregătit terenul pentru o schimbare mai profundă în conştiinţa planetară, menită a se produce în cadrul speciei umane. Este trezirea spirituală ai cărei martori începem acum să fim.
(citeşte restul cărţii cu un click pe iconul PDF de mai jos)
