ALMUSTAFA, cel ales şi mult iubit, care era aurora propriei sale zile, aşteptase timp de doisprezece ani în cetatea Orphales revenirea corabiei ce urma să-l readucă în insula-i natală.
Şi, în al doisprezecelea an, în a şaptea zi de Ielool, în luna recoltelor, el se sui pe colina din afara zidurilor oraşului şi privi peste mare; şi zări sosind cu ceaţa, corabia lui.
Atunci porţile inimii brusc I se deschiseseră şi bucuria-i zburdă departe pe mare. Şi închise ochii şi în tăcerea sufletului se rugă adânc.
Apoi, coborând colina, fu cuprins de tristeţe şi gândi în inima sa: „Cum aş putea să plec liniştit şi fără părere de rău? Nu. Nicicum nu se poate să părăsesc această cetate fără ca sufletu-mi să sângereze.
Lungi au fost zilele de amărăciune pe care le-am trăit între zidurile-i, lungi nopţile singurătăţii; dar cine poate să-şi abandoneze amărăciunea şi singurătatea fără părere de rău? Pe aceste străzi am risipit prea mult din spiritul meu şi prea numeroşi sunt copiii aşteptării mele care merg goi printre aceste coline şi deci nu mă pot desprinde de ei fără o dureroasă apăsare.
Fiindcă toate acestea nu-s doar veşmântul pe care acum să-l arunc, ci-i însăşi pielea pe care mi-o smulg cu mâinile-mi proprii. Şi nu-i doar un gând pe care să-l uit în urma mea, ci-i o inimă îmblânzită de foame şi de sete. O, dar nu pot rămâne mai mult.
Marea, care cheamă la sine toate lucrurile, iată, mă cere şi trebuie să plec. Fiindcă a rămâne, acum, când orele ard în noapte, înseamnă să mă las prins în cristalul gerului şi să rămân încremenit ca într-o scoică. Bucuros aşi lua cu mine totul de-aici. Dar cum aşi putea? O voce nu poate lua cu sine limba, nici buzele care i-au dat aripi. Ea trebuie să se înalţe singură în ether. Numai singur, fără cuibul său, vulturul va zbura spre Soare.”
