Curs de miracole tagged posts

Lecţia 007

“Văd numai trecutul.”
Această idee este deosebit de greu de crezut la prima vedre, cu toate că este raţiunea de a fi a tuturor celor precedente.
Este motivul pentru care nimic din ce vezi nu înseamnă nimic. Este motivul pentru care tu ai dat fiecărui lucru pe care îl vezi tot înţelesul pe care îl are pentru tine. Este motivul pentru care nu înţelegi nimic din ceea ce vezi. Este motivul pentru care gândurile tale nu înseamnă nimic şi pentru care ele sunt asemenea lucrurilor pe care le vezi. Este motivul pentru care nu eşti niciodată indispus din motivul presupus de tine. Este motivul pentru care eşti indispus văzând ceva ce nu se află acolo.
Ideile vechi despre timp sunt greu de schimbat, pentru că tot ceea ce crezi este înrădăcinat în timp şi depinde de faptul că nu îţi însuşeşti aceste idei noi despre timp.
Această primă idee despre timp nu este chiar atât de ciudată pe cât pare la început. Priveşte, de exemplu, o ceaşcă. Vezi chiar o ceaşcă sau faci doar o retrospectivă a trăirilor tale trecute: iei o ceaşcă în mână, ţi-e sete, bei dintr-o ceaşcă, simţi buza ceştii lipită de buze, iei micul dejun şi aşa mai departe? Nu sunt cumva până şi reacţiile tale estetice faţă de ceaşcă bazate pe trăiri trecute? Cum altfel ai putea să ştii dacă acest fel de ceaşcă se sparge sau nu când o scapi din mână? Ce altceva ştii despre această ceaşcă în afara celor învăţate în trecut? Fără învăţătura ta din trecut, habar n-aveai ce este această ceaşcă. Şi atunci, o vezi cu adevărat?
Priveşte în jurul tău. Cele spuse sunt la fel de adevărate pentru orice priveşti. Recunoaşte acest lucru aplicând ideea de astăzi, fără nici o discriminare, la tot ce îţi atrage privirea. De exemplu:
“Văd numai trecutul în acest stilou.”
“Văd numai trecutul în acest pantof.”
“Văd numai trecutul în această mână.”
“Văd numai trecutul în corpul acela.”
“Văd numai trecutul în faţa aceea.”
Nu stărui asupra nici unui lucru în mod special, dar aminteşte-ţi să nu omiţi nimic în mod specific. Aruncă o privire scurtă asupra fiecărui subiect, apoi treci la următorul.
Trei sau patru perioade de practică, de aproximativ un minut fiecare vor fi suficiente.

Lecţia 6

“Sunt indispus pentru că văd ceva ce nu există. “

Exerciţiile cu această idee sunt foarte asemănătoare celor precedente. Repet, pentru fiecare aplicare a ideii este necesar să numeşti, într-un mod foarte specific, atât forma indispoziţiei (supărare, teamă, îngrijorare, deprimare şi aşa mai departe), cât şi sursa ei percepută.
De exemplu:
“Sunt supărat pe……. pentru că văd ceva ce nu se află acolo.”
Sunt îngrijorat în legătură cu……. pentru că văd ceva ce nu se află acolo.”
Ideea pentru astăzi este utilă pentru aplicarea la orice pare să te indispună şi poate fi folosită în mod profitabil, de-a lungul zilei, în acest scop. Totuşi, cele trei sau patru perioade de exersare obligatorii să fie precedate de aproximativ un minut de cercetare a minţii şi de aplicare a ideii fiecărui gând de indispoziţie descoperit. Repet, dacă te împotriveşti aplicării ideii la unele dintre gândurile care te indispun mai mult decât
la altele, aminteşte-ţi de cele două atenţionări lansate în lecţia trecută:
“Nu există indispoziţii minore. Toate îmi conturbă, în aceeaşi măsură, pacea minţii.”
Şi “Nu pot să păstrez această formă de indispoziţie şi, totodată, să mă dispensez de celelalte. Deci, având în vedere scopul acestor exerciţii, le voi privi pe toate ca fiind identice.”

Lecţia 5

“Nu sunt niciodată indispus din motivul presupus de mine.”

Această idee, asemenea celei precedente, poate fi folosită în legătură cu orice persoană, situaţie sau întâmplare care consideri că îţi provoacă suferinţă. Aplic-o în mod specific, la orice crezi că este cauza indispoziţiei tale, folosind descrierea senzaţiei în termenii care ţi se par potriviţi. Indispoziţia poate să pară a fi teamă, îngrijorare, deprimare, anxietate, supărare, ură, gelozie sau orice altă formă, fiecare dintre ele percepută, în mod neadevărat, ca fiind diferită.
Totuşi, până când înveţi că forma nu contează, fiecare formă devine un subiect potrivit pentru exerciţiile zilei. Aplicarea aceleiaşi idei la fiecare dintre ele în mod separat este primul pas spre recunoaşterea, în cele din urmă, a faptului că ele sunt identice.
Când foloseşti ideea de astăzi pentru cauza unei indispoziţii, percepută specific, indiferent de forma ei, foloseşte atât numele formei în care vezi indispoziţia, cât şi cauza pe care i-o atribui.
De exemplu:
“Nu sunt supărat pe…. din motivul presupus de mine.”
“Nu mă tem de ……. din motivul presupus de mine.”
Repet, acest exerciţiu nu trebuie să substituie perioadele de practică în care îţi scrutezi mai întâi mintea pentru a găsi “surse” de indispoziţie în care crezi şi forme de indispoziţie care crezi că rezultă.
În aceste exerciţii, mai mult decât în cele precedente, s-ar putea să-ţi fie greu să fii nediscriminator şi să eviţi a da o mai mare greutate unor subiecte în detrimentul altora.
Ţi-ar putea fi de ajutor să începi exerciţiile cu afirmaţia:
“Nu există indispoziţii minore. Toate îmi conturbă, în aceeaşi măsură, pacea minţii.”
Apoi cercetează-ţi mintea nu mai mult de aproximativ un minut şi încearcă să identifici un număr de forme diferite de indispoziţie care te deranjează, indiferent de importanţa relativă pe care ai putea să le-o acorzi. Aplică ideea de astăzi fiecăreia dintre ele, folosind atât numele sursei de indispoziţie, cât şi cel al sentimentului resimţit.

Iată alte exemple:
“Nu sunt îngrijorat de……. din motivul presupus de mine.”
“Nu sunt deprimat de……. din motivul presupus de mine.”
De trei sau patru ori pe zi este suficient.

Lectia 4

“Aceste gânduri nu înseamnă nimic. Ele sunt asemenea lucrurilor pe care le văd în această cameră (pe această stradă, de la această fereastră, în acest loc).”
Spre deosebire de cele precedente, aceste exerciţii nu debutează cu ideea zilei. Începe această perioadă de practică, remarcând gândurile care îţi trec prin minte timp de aproximativ un minut. Apoi aplică-le ideea. Dacă eşti deja conştient de gânduri nefericite, foloseşte-le ca subiecte pentru idee. Totuşi, nu selecta numai gândurile care crezi că sunt “rele”. Îţi vei da seama, dacă te antrenezi să-ţi priveşti gândurile, că ele reprezintă un asemenea amestec, încât, într-un sens, nici unul dintre ele nu poate fi numit “bun” sau “rău”. Iată de ce ele nu înseamnă nimic.
La alegerea subiectelor pentru aplicarea ideii de astăzi, obişnuita specificitate este obligatorie. Nu te teme să foloseşti atât gânduri “bune” cât şi “rele”. Nici unele, nici altele, nu reprezintă adevăratele tale gânduri pe care acestea le maschează. Gândurile “bune” nu sunt decât umbre a ceea ce se află dincolo de ele, iar umbrele îngreunează văzul. Cele “rele” sunt piedici puse văzului, făcând vederea imposibilă. Tu ne le vrei pe nicicare.
Acesta este un exerciţiu important şi va fi repetat, din când în când, într-o formă oarecum diferită. Intenţia este antrenarea ta în primii paşi spre ţelul de a separa ceea ce nu are înţeles ca fiind în afara ta, şi ceea ce are înţeles ca fiind înlăuntrul tău. Este, de asemenea, începutul antrenării minţii tale în a recunoaşte ce este identic şi ce este diferit.
Folosindu-ţi gândurile în aplicarea ideii pentru astăzi, identifică fiecare gând prin figura sau întâmplarea centrală pe care o conţine, de exemplu:
“Acest gând despre……. nu înseamnă nimic. Este asemenea lucrurilor pe care le văd în această cameră, (pe această stradă, etc.).”
Poţi, de asemenea, să foloseşti ideea pentru un gând anume pe care îl recunoşti ca fiind dăunător. Această aplicare este folositoare, dar nu constituie o substituţie pentru procedeele mai aleatorii ce trebuie urmate pentru exerciţii. Oricum, nu-ţi examina mintea timp de mai mult de aproximativ un minut. Eşti încă prea neexperimentat ca să poţi evita tendinţa de a deveni preocupat fără noimă.
Mai mult, aceste exerciţii fiind primele de acest fel, s-ar putea să găseşti suspendarea judecăţii faţă de gânduri ca fiind deosebit de dificilă. Nu repeta exerciţiile mai mult de trei sau patru ori de-a lungul zilei. Vom reveni la ele mai târziu.

Lecţia 3

“Nu înţeleg nimic din ce văd în această cameră (pe această stradă, de la această fereastră, în acest loc).”

Aplică ideea la fel ca pe cele anterioare, fără a face nici un fel de distincţii. Orice vezi devine un subiect ideal pentru aplicarea ideii.
Încredinţează-te că nu pui la îndoială faptul că fiecare lucru este potrivit pentru aplicarea ideii. Acestea nu sunt exerciţii de judecată.
Orice lucru este potrivit, de vreme ce îl vezi. Unele dintre lucrurile pe care le vezi ar putea avea pentru tine semnificaţii cu încărcare emoţională. Încearcă să laşi deoparte aceste sentimente şi, pur şi simplu, foloseşte aceste lucruri exact cum l-ai folosi pe oricare altul.
Scopul exerciţiilor este de a te ajuta să-ţi limpezeşti mintea de toate asociaţiile din trecut, de a vedea lucrurile exact aşa cum îţi apar acum şi de a-ţi da seama cât de puţin le înţelegi de fapt. De aceea, în selectarea lucrurilor la care va fi aplicată ideea de astăzi, este esenţial să-ţi păstrezi o minte perfect deschisă, neîngrădită de judecată. Pentru acest scop, un lucru este la fel ca celălalt; la fel de potrivit şi, de aceea, la fel de folositor.

Lecţia 002

“Eu am dat fiecărui lucru pe care îl văd în această cameră (pe această stradă, de la această fereastră, în acest loc) tot înţelesul pe care îl are pentru mine.”

Exerciţiile pe această idee sunt identice cu cele pentru prima idee. Începe cu lucrurile din imediata ta apropiere. Măreşte apoi sfera de cuprindere. Întoarce capul pentru a putea include orice este de o parte şi de alta. Dacă este posibil, întoarce-te şi aplică ideea la ceea ce a fost în spatele tău. Rămâi cât mai nediscriminator cu putinţă în selectarea subiectelor pentru aplicare, nu te concentra asupra nici unui lucru în mod special şi nu încerca să incluzi tot ce vezi într-o anumită zonă, pentru că vei provoca încordare.
Pur şi simplu, priveşte lejer şi destul de vioi în jurul tău, încercând să eviţi orice selecţie după mărime, strălucire, culoare, material sau importanţă relativă pentru tine. Ia subiectele aşa cum le vezi. Încearcă să aplici exerciţiul cu egală uşurinţă la un corp sau la un nasture, o muscă sau la podea, un braţ sau un măr. Singurul criteriu pentru aplicarea ideii la orice lucru este, pur şi simplu, faptul că privirea ţi-a căzut pe el. Nu
încerca să incluzi ceva în mod particular, dar încredinţează-te că nimic nu este exclus, în mod special.

Introducere

O bază teoretică asemenea celei oferite de text constituie cadrul necesar care dă înţeles exerciţiilor zilnice. Practicarea lor însă este cea care va face posibilă atingerea scopului acestui curs. O minte neantrenată nu poate realiza nimic. Scopul exerciţiilor cursului este tocmai acela de a-ţi antrena mintea să gândească de-a lungul liniilor trasate de text.
Exerciţiile sunt foarte simple. Nu necesită mult timp şi nu contează unde le faci. Perioada de antrenare este de un an. Exerciţiile sunt numerotate de la 1 la 365. Nu-ţi propune să faci mai mult de un set de exerciţii pe zi.
Volumul de exerciţii este împărţit în două secţiuni principale, cea dintâi ocupându-se cu desfacerea felului în care vezi acum, iar a doua cu dobândirea percepţiei adevărate. Cu excepţia perioadelor de recapitulare, exerciţiile zilnice sunt organizate în jurul unei singure idei centrale, care este formulată la început. Urmează o descriere a procedeelor specifice prin care trebuie aplicată ideea zilei.
Scopul exerciţiilor zilnice este să-ţi antreneze mintea într-un mod sistematic în vederea obţinerii unei percepţii diferite a fiecărei fiinţe şi a fiecărui lucru din lume. Exerciţiile sunt concepute să te ajute la generalizarea lecţiilor în aşa fel încât să înţelegi că fiecare dintre ele se poate aplica, în mod egal, la oricine şi orice vezi.
Transferul antrenării în percepţia adevărată nu se desfăşoară la fel ca transferul antrenării caracteristic lumii. Dacă s-a realizat adevărata percepţie în legătură cu vreo persoană, situaţie sau eveniment, transferul total către oricine şi orice este sigur. Pe de altă parte, o singură excepţie de la percepţia adevărată duce la imposibilitatea realizării ei în general.
Aşadar, singurele reguli generale care trebuie avute în vedere în permanenţă sunt: mai întâi, exerciţiile să fie practicate cu mare  specificitate, aşa cum se va indica.
Lucrul acesta te va ajuta să generalizezi ideile implicate, extinzându-le asupra fiecărei situaţii în care te găseşti, la oricine şi la orice din ea. În al doilea rând, încredinţează-te că nu vei hotărî, în sinea ta, că există unele persoane, situaţii sau lucruri la care ideile sunt inaplicabile. S-ar împiedica astfel transferul antrenării. Adevărata percepţie, prin însăşi natura ei, nu are limite, fiind tocmai opusul felului în care vezi
acum.
Scopul general al exerciţiilor este acela de a-ţi spori capacitatea de a extinde ideile pe care le vei practica, în aşa fel încât să includă totul. Asta nu va solicita nici un efort din partea ta. Exerciţiile în sine întrunesc condiţiile necesare acestui tip de transfer.
Unele din ideile prezentate în acest volum ţi se vor părea greu de crezut, iar altele îţi vor părea de-a dreptul alarmante. Nu contează. Tot ce ţi se cere este să aplici ideile după cum eşti îndrumat. Nu ţi se cere să le judeci într-un fel sau altul, ci numai să le foloseşti. Tocmai folosirea lor le va face să capete sens pentru tine şi îţi va arăta că sunt adevărate.
Reţine doar atât: nu e nevoie să dai crezare ideilor, nu este nevoie să le accepţi, nu este nevoie nici măcar să saluţi apariţia lor. Pe unele dintre ele s-ar putea să le respingi energic. Nimic din toate acestea nu va conta, nici nu le diminua eficacitatea. Nu-ţi îngădui să faci vreo excepţie când aplici ideile din exerciţii, şi oricare ţi-ar fi reacţiile faţă de ele, foloseşte-le. Nu ţi se cere nimic mai mult.

Lecţia 001

“Tot ce văd în această cameră (pe această stradă, de la această fereastră, în acest loc) nu înseamnă nimic.”

Priveşte acum pe îndelete în jur şi exersează, aplicând această idee în mod foarte specific la orice lucru pe care îl vezi:
“Această masă nu înseamnă nimic.”
“Acest scaun nu înseamnă nimic.”
“Această mână nu înseamnă nimic.”
“Acest picior nu înseamnă nimic.”
“Acest stilou nu înseamnă nimic.”
Priveşte apoi dincolo de imediata ta apropiere şi aplică ideea, lărgind sfera de cuprindere:
“Uşa aceea nu înseamnă nimic.”
“Corpul acela nu înseamnă nimic.”
“Lampa aceea nu înseamnă nimic.”
“Semnul acela nu înseamnă nimic.”
“Umbra aceea nu înseamnă nimic.”
Observă că aceste afirmaţii nu sunt aranjate într-o ordine anume şi nu oferă posibilitatea unor diferenţieri între diversele categorii de obiecte la care se aplică. Acesta este scopul exerciţiului.
Nu trebuie decât să aplici afirmaţia la tot ce vezi. Exersând ideea zilei, foloseşte-o fără nici o discriminare. Nu încerca să o aplici la orice vezi, căci exerciţiile nu trebuie să devină ritualice.
Încredinţează-te numai că nimic din ceea ce vezi nu este exclus în mod specific. În ceea ce priveşte aplicarea ideii, orice lucru este la fel cu altul.
Fiecare din primele trei lecţii nu trebuie făcută de mai mult de două ori pe zi, preferabil dimineaţa sau seara. Nu ar trebui încercate mai mult de aproximativ un minut, decât doar dacă se iveşte senzaţia de grabă. Senzaţia de tihnă, de calm confortabil este esenţială.

Cum a apărut – ce este – ce spune

I : Cum a apărut

UN CURS ÎN MIRACOLE a început cu decizia spontană a doi oameni de a se uni pentru realizarea unui ţel comun. Nu are importanţă cine sunt ei, important este doar faptul că cele ce urmează demonstrează că toate lucrurile sunt posibile împreună cu Dumnezeu. Cei doi erau orice altceva, numai credincioşi nu. Relaţiile dintre ei erau dificile şi de multe ori chiar încordate, fiind preocupaţi de acceptarea lor personală şi profesională, precum şi de statutul lor personal şi profesional. În general, ei investiseră considerabil în valori lumeşti. Vieţile lor erau departe de a fi în acord cu ceea ce susţine CURSUL. Iată cum se descrie pe sine cea care a receptat materialul:
“Psiholog, pedagog, conservatoare în teorie şi ateistă în problema credinţei, aveam o poziţie prestigioasă şi înalt academică.
Şi atunci s-a întâmplat ceva ce a declanşat un lanţ de evenimente la care nu m-aş fi aşteptat niciodată… Conducătorul departamentului meu … a anunţat pe neaşteptate că s-a săturat de accesele de furie şi agresivitate reflectate în atitudinile noastre şi a concluzionat că “trebuie să existe o altă cale”. Ca la un semn, am fost de acord să-l ajut să o găsească. Se pare că acest curs este cealaltă cale. ” Deşi intenţia lor era serioasă, au întâmpinat mari dificultăţi în pornirea aventurii lor comune. Dar ei îi dăduseră Sfântului Spirit acel “pic de bunăvoinţă” care, aşa cum va evidenţia CURSUL însuşi iar şi iar, este suficient pentru a-I da Lui posibilitatea să folosească orice situaţie pentru scopurile Sale şi să-I confere puterea Sa. Să continuăm relatarea la persoana întâi: “Scrisul în sine a fost precedat de trei luni uimitoare, timp în care prietenul meu mi-a sugerat să-mi notez visele şi descrierile, foarte simbolice, ale imaginilor ciudate care îmi apăreau. Deşi de la o vreme devenisem mai obişnuită cu neprevăzutul, am fost totuşi foarte surprinsă când am scris: “Acesta este un curs în miracole…” Aşa mi s-a prezentat Vocea . Ea nu scotea nici un sunet, dar părea să-mi dea un fel de dictare interioară rapidă, pe care am consemnat-o într-un carnet de stenografie. Scrisul nu a fost niciodată automat. Putea fi întrerupt oricând şi reluat mai târziu. Mă făcea să mă simt foarte stânjenită, dar niciodată nu mi-a dat prin gând, în mod serios, să mă opresc. Părea să fie o funcţie specială pe care am consimţit, cumva, undeva, să o
îndeplinesc. Reprezenta o adevărată aventură de colaborare între prietenul meu şi mine, şi o bună parte din semnificaţia sa, sunt sigură, constă în acest lucru. Notam ceea ce “spunea” Vocea, îi citeam lui a doua zi, iar el scria la maşină după dictarea mea. Mă gândesc că avea şi el sarcina lui specială. Fără încurajarea şi sprijinul lui nu aş fi fost niciodată în stare să mi-o îndeplinesc pe a mea. Întregul proces a durat în jur de şase ani. Mai întâi a venit TEXTUL, apoi EXERCIŢIILE ZILNICE PENTRU STUDENŢI şi, în final, MANUALUL PENTRU ÎNVĂŢĂTORI. Au fost făcute numai câteva modificări minore.
Titlurile capitolelor şi subtitlurile au fost inserate în TEXT, şi au fost omise unele din referinţele personale care au apărut la început. Altfel, materialul a rămas substanţial neschimbat”.
Numele colaboratorilor la punerea pe hârtie a CURSULUI nu apar în carte, deoarece CURSUL nu poate fi şi nu trebuie să fie revendicat de cineva. El nu este hărăzit să devină baza a încă unui cult. Singurul său scop este de a arăta o cale pe care unii oameni vor putea să-şi găsească propriul lor Învăţător Lăuntric.

II: Ce este

Aşa cum implică titlul, CURSUL este alcătuit, de la început până la sfârşit, drept un mijloc didactic. El constă din trei cărţi:
1) un Text de 622 de pagini,
2) Exerciţiile zilnice pentru studenţi de 478 pagini şi
3) un Manual pentru Învăţători, de 88 de pagini.
Ordinea în care un student ar trebui să folosească aceste cărţi şi felul în care le studiază depind de nevoile şi preferinţele lui particulare.
Planul de învăţare pe care îl propune CURSUL este conceput cu grijă şi explicat, pas cu pas, atât la nivel teoretic cât şi practic. El pune accentul mai mult pe aplicarea practică decât pe teorie, mai mult pe experienţă decât pe teologie, afirmând anume că “o teologie universală este imposibilă, dar o experienţă, o trăire universală este nu numai posibilă, ci şi necesară” (Manual, pag. 73).
Deşi creştinesc în formulare, CURSUL operează cu teme spirituale universale, subliniind faptul că nu este decât o versiune a planului didactic universal. Mai există multe altele, acesta fiind diferit de celelalte numai ca formă. Ele toate duc, în final, la Dumnezeu.
TEXTUL este în mare parte teoretic şi dezvoltă conceptele pe care se bazează sistemul de gândire al CURSULUI.
Ideile sale conţin fundamentul pentru lecţiile din setul de EXERCIŢII PENTRU STUDENŢI. Fără aplicarea practică pe care o asigură acestea, TEXTUL ar rămâne numai o înşiruire de abstracţiuni care cu greu ar putea fi de ajuns pentru a determina inversarea gândirii spre care ţinteşte CURSUL.
Setul de exerciţii include 365 de lecţii, una pentru fiecare zi a anului. Totuşi, nu este nevoie ca lecţiile să fie făcute în acest ritm, unii dorind să rămână mai mult de o zi la o lecţie de interes particular. Instrucţiunile insistă doar să nu se încerce mai mult de o lecţie pe zi.
Natura practică a acestei cărţi este subliniată în introducerea la lecţiile sale, care recomandă mai degrabă experienţa prin aplicare decât o prealabilă angajare într-un ţel spiritual:
“Unele dintre ideile prezentate în acest volum ţi se vor părea greu de crezut, iar altele îţi vor părea de-a dreptul alarmante. Nu contează. Tot ce ţi se cere este să aplici ideile după cum eşti îndrumat. Nu ţi se cere să le judeci într-un fel sau altul, ci numai să le foloseşti. Tocmai folosirea lor le va face să capete sens pentru tine şi îţi va arăta că sunt adevărate.
Reţine doar atât: nu e nevoie să dai crezare ideilor, nu e nevoie să le accepţi, nu e nevoie nici măcar să saluţi apariţia lor. Pe unele dintre ele s-ar putea să le respingi energic.
Nimic din toate acestea nu va conta, nici nu le va diminua eficacitatea. Nu-ţi îngădui însă să faci vreo excepţie când aplici ideile din EXERCIŢII şi, oricare ţi-ar fi reacţiile faţă de acestea, foloseşte-le. Nu ţi se cere nimic mai mult.” (EXERCIŢII, pag. 2)
În sfârşit, MANUALUL PENTRU ÎNVĂŢĂTORI, care este scris sub formă de întrebare-răspuns, asigură răspunsul la câteva din posibilele întrebări pe care le-ar putea pune un student. De asemenea, include o clarificare a unui număr de termeni folosiţi în CURS, pe care le explică în cadrul teoretic al TEXTULUI. CURSUL nu are pretenţia finalizării, şi nici EXERCIŢIILE nu sunt menite a aduce desăvârşirea procesului de învăţare a studentului.
În final, cititorul este lăsat în mâinile propriului Învăţător Lăuntric, care va direcţiona toată învăţătura viitoare aşa cum consideră El că este mai bine. Pe când CURSUL are un orizont cuprinzător, adevărul nu poate fi limitat la nici o formă finită, aşa cum se recunoaşte foarte clar în afirmaţia care încheie VOLUMUL CU EXERCIŢII:
“Acest CURS este un început, nu un sfârşit… Nu se mai adaugă nici o lecţie specifică, deoarece nu mai este nevoie de ele. De aici înainte, ascultă numai de Vocea care vorbeşte pentru Dumnezeu…
Ea îţi va direcţiona eforturile, spunându-ţi exact ce ai de făcut, cum să-ţi îndrepţi mintea şi când să vii la El în liniştea tăcerii, cerându-I îndrumarea sigură şi Cuvântul Său cert”. (EXERCIŢII, pag. 477)

III: Ce spune

“Nimic real nu poate fi ameninţat. Nimic ireal nu există. Într-aceasta stă pacea lui Dumnezeu.”
Aşa începe un CURS ÎN MIRACOLE. El face o distincţie fundamentală între real şi ireal; între cunoaştere şi percepţie.
Cunoaşterea este adevăr, sub o singură lege, LEGEA IUBIRII, sau Dumnezeu. Adevărul este inalterabil, etern şi neambiguu. Poate să nu fie recunoscut, dar nu poate fi schimbat. Se aplică la tot ce a creat Dumnezeu, şi numai ceea ce El a creat este real. Este dincolo de învăţare, pentru că e dincolo de timp şi evoluţie. Nu are opus; nici început şi nici sfârşit. Pur şi simplu, ESTE.
Lumea percepţiei, pe de altă parte, este lumea timpului, a schimbărilor, a începuturilor şi sfârşiturilor. Este bazată pe interpretare, nu pe fapte. Este lumea naşterii şi a morţii, fondată pe credinţa în penurie, pierdere, separare şi moarte. Este mai degrabă învăţată decât dată, selectivă în accentele sale perceptuale, instabilă în funcţionare şi inexactă în interpretările ei.
Din cunoaştere şi respectiv percepţie apar două sisteme de gândire distincte care sunt opuse în toate privinţele: în domeniul cunoaşterii, nu există nici un gând separat de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu şi Creaţia Sa împărtăşesc o singură Voie. Lumea percepţiei este făcută din credinţa în voinţe opuse şi separate, în conflict perpetuu între ele şi cu Dumnezeu. Ceea ce percepţia vede şi aude pare să fie real, pentru că accesul în conştiinţă este permis numai celor ce se conformează dorinţelor celui ce percepe.
Aceasta conduce la o lume a iluziilor, o lume care are nevoie de continuă apărare tocmai pentru că ea nu este reală.
Odată ce un individ este prins în lumea percepţiei, el este prins într-un vis. Nu poate scăpa din ea fără ajutor, pentru că tot ceea ce simţurile sale îi arată nu constituie decât mărturii ale realităţii visului. Dumnezeu a oferit Răspunsul, este singura Cale de ieşire, adevăratul Ajutor. Tocmai aceasta este funcţia Vocii Sale, a Sfântului Său Spirit, aceea de a media între două lumi. El o poate face pentru că, pe de o parte, El cunoaşte adevărul, iar, pe de alta, El ne recunoaşte iluziile, fără a crede însă în ele. Tocmai aceasta este ţelul Sfântul Spirit, de a ne ajuta să scăpăm de lumea viselor, învăţându-ne cum să ne inversăm gândirea şi cum să ne dezvăţăm de greşelile noastre. Iertarea este marele ajutor de care se foloseşte Sfântul Spirit pentru a ne învăţa cum să realizăm această inversare a gândurilor. Totuşi, CURSUL are propria sa definiţie despre ceea ce este într-adevăr iertarea, aşa cum şi lumea o defineşte în felul său.
Lumea pe care o vedem nu face decât să reflecte propriul nostru cadru de referinţă interior: ideile, dorinţele şi emoţiile dominante din minţile noastre. “Proiecţia face percepţia”. Mai întâi privim în interior, hotărâm ce fel de lume vrem să vedem, iar apoi proiectăm acea lume în afară, făcând din ea adevărul aşa cum noi îl vedem.
Noi o facem adevărată prin interpretările noastre care stabilesc ceea ce vedem. Dacă folosim percepţia pentru a ne justifica propriile greşeli – mânia, impulsurile de a ataca, lipsa de iubire, sub orice formă ar apare – vom vedea o lume a răului, a distrugerii, a maliţiei, invidiei şi disperării. Toate acestea trebuie să învăţăm a le ierta; nu fiindcă noi suntem “buni” şi “caritabili”, ci pentru că ceea ce vedem nu este adevărat. Noi am distorsionat lumea prin propriile noastre apărări contorsionate şi de aceea vedem ce nu există de fapt. Pe măsură ce învăţăm să ne recunoaştem erorile perceptuale, învăţăm, de asemenea, să le trecem cu vederea sau să le “iertăm”.
În acelaşi timp, ne iertăm pe noi înşine, privind dincolo de conceptele noastre distorsionate despre sine, către Sinele pe care l-a creat Dumnezeu în noi, ca fiind noi înşine.
Păcatul este definit ca “lipsă de iubire”. De vreme ce iubirea este tot ce există, păcatul, aşa cum este văzut de Sfântul Spirit, este mai degrabă o greşeală care trebuie corectată, decât un rău care trebuie pedepsit. Sentimentul nostru de nepotrivire, slăbiciune şi neîmplinire provine din puternica investiţie în “principiul penuriei” care guvernează întreaga lume a iluziilor. Din aceste punct de vedere, fiecare individ caută în alţii ceea ce simte că lipseşte în el însuşi. El “iubeşte” pe altul pentru a căpăta ceva de la el.
Aceasta este de fapt ceea ce trece iubire în lumea viselor. Nu poate exista o greşeală mai mare decât aceasta, pentru că iubirea este incapabilă să ceară ceva.
Numai minţile se pot împreuna realmente, iar “ce a împreunat Dumnezeu, omul nu poate despărţi”. Oricum, adevărata unire este posibilă numai la nivelul Minţii Christice şi nu a fost, de fapt, pierdută niciodată. “Micul eu” caută să se mărească prin confirmare externă, posesii externe, cât şi prin “iubire” externă.
Sinele creat de Dumnezeu nu are nevoie de nimic. Este de-a pururea împlinit, ocrotit, iubit şi iubitor, căutând mai degrabă să împărtăşească decât să dobândească; mai degrabă să extindă decât să proiecteze. Nu are nevoi şi doreşte să se împreuneze cu ceilalţi, îndemnat de mutuala lor conştienţă a abundenţei.
Relaţiile speciale ale lumii sunt distructive, egoiste şi copilăresc de egocentrice. Cu toate acestea, dacă sunt predate Sfântului Spirit, aceste relaţii pot deveni cele mai sfinte lucruri de pe pământ, miracolele care arată calea întoarcerii în Cer. Lumea îşi foloseşte relaţiile speciale ca pe o armă finală în sprijinul excluderii şi ca o demonstraţie a separării. Sfântul Spirit le transformă în lecţii perfecte de iertare şi de trezire din vis.
Fiecare relaţie specială este o ocazie de a lăsa percepţiile să fie vindecate şi erorile corectate.
Fiecare constituie o nouă şansă de a se ierta pe sine însuşi, iertându-i pe ceilalţi. Şi fiecare devine o nouă invitaţie adresată Sfântul Spirit şi aducerii aminte de Dumnezeu.
Percepţia este o funcţie a corpului şi, de aceea, reprezintă o limită impusă conştienţei. Percepţia vede prin ochii corpului şi aude prin urechile corpului. Ea evocă reacţiile limitate de care dă dovadă corpul. Corpul apare ca fiind, în mare măsură, auto-motivat şi independent, totuşi el răspunde, de fapt, numai la intenţiile minţii.
Dacă mintea vrea să-l folosească pentru atac, într-o formă sau alta, corpul devine prada bolii, a îmbătrânirii şi decăderii. Dacă, în schimb, mintea îi acceptă rostul conferit de Sfântul Spirit, corpul devine o cale utilă de comunicare cu ceilalţi, invulnerabil atâta timp cât este nevoie de el, urmând a fi lăsat la o parte cu blândeţe, atunci când folosirea lui a luat sfârşit. El însuşi este neutru, aşa cum este totul în lumea percepţiei. Dacă este folosit pentru ţelurile egoului sau ale Sfântul Spirit, depinde în întregime de menirea pe care i-o conferă mintea.
Opusul vederii prin ochii corpului este viziunea lui Christos, care reflectă tărie şi nu slăbiciune, unitate şi nu separare, iubire şi nu teamă. Opusul auzirii prin urechile corpului este comunicarea prin Vocea care vorbeşte pentru Dumnezeu, Sfântul Spirit, care sălăşluieşte în fiecare dintre noi. Vocea Sa pare îndepărtată şi greu de auzit, deoarece ego-ul, care pledează pentru sinele mărunt şi separat, pare să vorbească mult mai tare. De fapt, se întâmplă invers. Sfântul Spirit vorbeşte cu o claritate inconfundabilă şi cu o duioşie copleşitoare. Oricine decide să nu se identifice cu corpul nu poate să fie surd la mesajele Sale de eliberare şi speranţă, nici n-ar putea să nu accepte cu bucurie viziunea lui Christos în schimbul mizerabilei imagini despre el însuşi.
Viziunea lui Christos este darul Sfântul Spirit; alternativa lui Dumnezeu la iluzia separării şi credinţa în realitatea păcatului, a vinei şi a morţii. Este corecţia unică la toate erorile de percepţie, reconcilierea contrariilor aparente pe care se bazează această lume.
Lumina Sa binevoitoare arată toate lucrurile dintr-un alt punct de vedere, reflectând sistemul de gândire care răsare din cunoaştere, făcând reîntoarcerea la Dumnezeu nu numai posibilă, ci şi inevitabilă.
Ceea ce era privit ca o nedreptate făcută de cineva altcuiva, acum devine o chemare întru ajutor şi unire. Păcatul, boala şi atacul sunt văzute ca percepţii greşite care aşteaptă să fie remediate prin blândeţe şi iubire. Apărările sunt abandonate, pentru că acolo unde nu există atac, nu este nevoie de ele. Nevoile fraţilor noştri devin propriile noastre nevoi, pentru că ei merg împreună cu noi în călătoria către Dumnezeu. Fără noi, ei s-ar rătăci, ar pierde calea.
Iertarea este necunoscută în Cer, unde nevoia de iertare ar fi de neconceput. Totuşi, în această lume, ea este o corecţie necesară la toate greşelile pe care le-am făcut. A oferi iertare este singura cale de a o avea, pentru că ea reflectă legea Cerului: a da şi a primi este unul şi acelaşi lucru. Cerul este starea firească a tuturor Fiilor lui Dumnezeu. Aşa cum El i-a creat. Aceasta este realitatea pentru totdeauna. Ea nu s-a schimbat numai pentru că a fost uitată.
Iertarea este mijlocul prin care ne vom aduce aminte. Prin iertare, gândirea lumii este inversată. Lumea iertată devine poarta către Cer, pentru că prin binecuvântarea ei putem în sfârşit, să ne iertăm pe noi înşine. Prin faptul că nu mai ţinem pe nimeni prizonier al vinovăţiei, noi devenim liberi. Recunoscând şi mărturisind pe Christos în toţi fraţii noştri Îi recunoaştem prezenţa în noi înşine.
Prin faptul că dăm uitării toate percepţiile noastre eronate, nepăstrând nimic din trecut care să ne ţină înapoi, putem să ni-L reamintim pe Dumnezeu. Învăţătura poate merge doar până aici. Când suntem gata, Dumnezeu Însuşi va face ultimul pas în reîntoarcerea noastră la El.

Un curs in miracole

Acesta este un curs în miracole. Este un curs obligatoriu, voluntar fiind doar timpul când îl urmezi. Libera voinţă nu înseamnă că poţi stabili planul de învăţare; înseamnă doar că poţi alege lecţiile pe care vrei să le înveţi la un moment dat. Cursul nu îşi propune să propovăduiască înţelesul iubirii, aceasta fiind mai presus de ceea ce poate fi propovăduit. Îşi propune însă îndepărtarea obstacolelor care stau în calea conştientizării prezenţei iubirii, moştenirea ta firească. Opusul iubirii este teama, dar ceea ce este atotcuprinzător nu are opus. Acest curs poate fi rezumat foarte simplu, astfel:

Nimic real nu poate fi ameninţat.
Nimic ireal nu există.
În aceasta se află pacea lui Dumnezeu.

(Va urma)