Fugind de confortul sigurantei

Description

„Daca niciodata nu este vina noastra, nu ne putem asuma responsabilitatea pentru nimic. Daca nu ne asumam niciodata responsabilitatea pentru nimic, vom fi intotdeauna victime.”

„Un copac ce se prabuseste neauzit in padure nu scoate nici un sunet, la fel cum nu exista niciun timp sau spatiu daca nu exista o constiinta care sa-l observe.”

„Daca copilul care am fost ne-ar cere astazi sa-i spunem care este cel mai bun lucru pe care l-am invatat de la viata, ce i-am raspunde si oare ce-am avea de aflat de la el, in schimb?”

„Adevarul pe care il cunosteam s-a tot rafinat de-a lungul timpului. Am facut cercetari si sapaturi cautandu-l, folosindu-mi intuitia si speranta, l-am tot filtrat si condensat pe cat de bine am putut eu, reflectand asupra lui, apoi i-am dat drumul sa-mi alimenteze motoarele, un pic precaut la inceput, sa vad ce se petrece. Ei bine, au existat cateva rateuri, vreo doua explozii pe pista de lansare, pana am invatat cat este de volatila orice filozofie construita acasa. Un pic cam afumat, dar si un pic mai intelept, a trebuit sa clipesc de cateva ori pana sa realizez ca in cea mai mare parte a vietii mintea mea a folosit acest tip de combustibil. Chiar si astazi, temerar cu prudenta, picatura cu picatura, ridic constant cifra octanica. Cu toate acestea, nu am ales sa-mi produc singur materia prima, doar asa, de amuzament sau pentru ca nu as fi vrut sa folosesc niciodata materialul obisnuit. Pasionat sa descopar motive si motto-uri de viata, am parcurs diferitele religii in adolescenta, i-am studiat pe Aristotel, Descartes si Kant la cursurile serale inca pe cand eram pilot de linie in Fortele Aeriene.
Dupa ce am terminat ultimul curs, abia mergeam pe trotuar, cu pasii grei si inceti, simtind cum ma cuprinde ca intr-o menghina o ciudata depresie. Pe cat reusisem eu sa inteleg, domnii acestia stiau chiar mai putin decat mine cine suntem si de ce ne aflam aici, iar eu abia aveam o vaga idee. Minti cu greutate, ei strabateau stratosfera intelectuala la altitudini cu mult deasupra plafonului la care putea ajunge bietul meu avion. Eram dornic sa imprumut fara nicio jena din filozofia lor personala pentru a mi-o construi pe a mea, dar tot ceea ce puteam sa fac, audiind cursurile in clasa, era sa ma abtin sa strig: «Cui ii pasa?» L-am admirat pe Socrate cel practic pentru ca a ales sa moara pentru un principiu, atunci cand i-ar fi fost foarte usor sa scape. Ceilalti nu erau la fel de convingatori. Toate paginile acelea inghesuite, acoperite cu litere microscopice, pentru ca in cele din urma, concluzia lor cea plina de intelepciune sa fie: Richard, esti pe cont propriu, baiatule. Cum am putea noi sa stim ce merge pentru tine?

Studiile odata terminate, ma plimbam fara tinta prin noapte, pasii mei trezind ecouri prin campusul pustiu, iar eu nu aveam habar unde sa ma duc. Ma gandeam ca am fost la acest curs ca sa gasesc o indrumare, pentru ca aveam nevoie de o busola sa ma calauzeasca prin jungla. Pentru mine, religiile organizate erau asemeni unor poduri care se clatina, construite din ramuri slab legate ce ar fi cedat la prima greutate, o simpla intrebare de copil reusind sa declanseze mistere insondabile. Oare de ce se agata religiile de intrebarile fara raspuns? Oare nu-si dau seama ca a spune: «Nu exista raspuns la asta» nu este un raspuns? Rand pe rand, faceam cunostinta cu cate o alta teologie si de fiecare data ajungeam la acest test: Sunt gata sa iau aceasta credinta si sa fac din ea insasi viata mea? De fiecare data cand puneam aceasta intrebare si ma lasam cu toata greutatea, intreg esafodajul scartaia si tremura, pentru ca apoi sa se prabuseasca brusc in fata mea, disparand, in final, cu totul din fata ochilor mei. Iar eu insfacam din nou aceasta lume, asa cum este ea, tragandu-ma speriat de pe marginea prapastiei, recunoscator ca nu am fost ucis in timpul prabusirii. Cum ar fi fost sa ma incred orbeste intr-o religie care dadea asigurari ca planeta se va dizolva in flacari pe 31 decembrie, pentru ca sa ma trezesc pe 1 ianuarie in ciripitul vrabiilor? M-as fi simti ca o oaie mergand cu turma. Asa a fost intotdeauna. Cineva ma urmareste, se ciocneste de mine cand dau coltul sau apare brusc in metrou sau cabina avionului, ca sa imi spuna care era lectia pe care o aveam de invatat din fiecare conjunctura mai stranie in care fusesem pus.

La inceput credeam ca aceste prezente sunt fantome, rodul propriei mele imaginatii si chiar asa si erau. Dar nu mica mi-a fost surpriza atunci cand, urmatoarele dati, multe din aceste suflete care voiau sa ma invete s-au dovedit a fi muritori tot atat de tridimensionali ca si mine, tot atat de surprinsi sa ma gaseasca pe mine in miezul aventurii lor personale pe cat eram eu de surprins sa-i descopar in a mea. Dupa un timp nu mai puteam sa spun daca persoana pe care o vedeam in fata mea dandu-mi lectii era muritoare sau nu, iar astazi, presupun ca este vorba de oameni pana in clipa cand dispar in mijlocul unei propozitii sau ma iau pe sus intr-o lume paralela, ca sa-mi demonstreze cine stie ce adevar subtil si metafizic. Pana la urma, sigur ca nu mai conteaza cine sunt aceste fiinte. Unele sunt ingeri carora nu le pasa prea mult de modul cum se prezinta. Altele sunt fiinte pe care le cunosteam demult, chiar inainte de a le vedea trasaturile, iar altele pareau a fi mesagerii unor vesti bune, pana cand s-au dovedit a fi exact contrariul.

Aceasta carte prezinta tocmai povestea unei astfel de intalniri din mica mea lume magica, ce anume am invatat din aceasta intalnire si cum mi-a schimbat viata aceasta invatatura. Se potrivesc lectiile mele cu ale voastre? Sunt eu oare un inger inflacarat aflat pe aceeasi cale pe care ati apucat-o si voi sau sunt doar unul din strainii aceia ciudati care bolborosesc ceva pe strada? Unele raspunsuri nu le voi sti niciodata.”, Richard Bach

Produs publicat la Prestige
Tip coperta: Brosata
Format: 130×200
Numar pagini: 336
ISBN: 978-973-88106-4-8