G.I. Gurdjieff – Fascinaţia miraculosului

Category: Maestri si invatatori spirituali Comments: No comments

G.I. Gurdjieff

Înainte de începutul primului război mondial, un om de origine armeano-greacă, ce trăise din plin experienţa călătoriilor şi a trăirilor profund ezoterice, s-a întors în Rusia, ţara în care se născuse, aducând cu el nepreţuita învăţătură mistică a Orientului.”
“Frapa prin marea sa simplitate interioară şi aerul său natural cu care ne făcea să uităm complet că reprezenta pentru noi lumea miraculosului şi a necunoscutului. Se simţea, de asemenea, în el, foarte puternic, absenţa totală a oricărui fel de afectare sau dorinţă de a impresiona în vreun fel pe cei din anturajul său. În plus, îl simţeam complet dezinteresat, total indiferent faţă de lux, faţă de confortul său şi capabil de a nu precupeţi nici un efort în munca sa.” (P.D.Uspensky, Fragmente dintr-o învăţătură necunoscută)

George Ivanovitch Gurdjieff (1877-1949) s-a născut în oraşul Alexandropol, în apropierea graniţei ruso-persice.
Familia sa, de origine greacă, a locuit o perioadă de timp în Turcia, stabilindu-se ulterior în Armenia.
Tatăl lui Gurdjieff, persoana cu cea mai mare influenţă asupra copilăriei şi adolescenţei lui, era de profesie tâmplar. La atelierul său se strângeau seara nenumăraţi oameni care purtau discuţii despre religie şi, mai ales, povesteau nenumărate legende asiatice. Aceste povestiri l-au impresionat foarte mult pe Gurdjieff şi au făcut ca de la o vârstă foarte fragedă să fie pasionat de fantastic şi supranatural.

“Primii săi ani s-au scurs într-o atmosferă de poveşti, de legende şi tradiţii. În jurul lui, miraculosul fusese un fapt real. Predicţii pe care le auzise şi cărora anturajul său le acorda încredere totală se realizaseră şi îi deschiseseră ochii spre multe lucruri. Împletirea tuturor acestor influenţe crease în el, de la cea mai fragedă vârstă, o gândire orientată spre misterios, incomprehensibil şi magic.” (P.Uspensky, Fragmente dintr-o învăţătură necunoscută)

A primit o foarte bună educaţie, fiind supravegheat îndeaproape de episcopul localităţii, care l-a format pentru a deveni medic şi preot.
Gurdjieff a plecat de acasă când era încă adolescent şi s-a întors după 20 de ani. Se spune că în această perioadă a călătorit în Asia, Europa şi Africa, fiind membrul unui grup ezoteric numit “Căutătorii Adevărului”, ce aveau ca scop găsirea Adevărului Ultim.

A cunoscut fachiri şi dervişi, autentici maeştri spirituali, a studiat practicile yoghine, a vizitat celebrele mănăstiri tibetane. Conducătorii grupului din care făcea parte îl trimiteau de la un maestru la altul, fiecare dintre aceştia dăruindu-i o parte din cunoştinţele sale, precum şi meseria lor. Astfel, el a învăţat arta ţesutului, caligrafia, prelucrarea aramei, tehnici respiratorii, dansurile dervişilor, muzica sufită şi tehnici yoghine de evoluţie rapidă.

Avea o fire foarte aventuroasă şi dovedea o extraordinară inventivitate. A povestit discipolilor săi cum, pentru a strânge fonduri pentru cărţi şi pentru călătoriile grupului “Căutătorii Adevărului”, a prins vrăbii pe care le-a pictat şi le-a vândut oamenilor bogaţi pe post de canari americani, cum a cumpărat covoare din Caucaz şi le-a vândut la Moscova susţinând că sunt din India, fiind convins că nu este un păcat să profiţi de snobismul şi prostia oamenilor bogaţi.

S-a întors în Rusia având foarte bine pus la punct “Sistemul” pe care l-a predat discipolilor săi pentru tot restul vieţii sale, Sistem ce urmărea să explice natura omului şi a Universului. Limbajul pe care l-a folosit a fost cel al unui om de ştiinţă. Chiar din adolescenţă a urmărit să-şi apropie modul de viaţă occidental, fiind fascinat de medicină, fizică, mecanică, chimie – astfel că informaţiile pe care le-a cules în călătoriile sale se îmbinau cu cele mai recente descoperiri occidentale din acea perioadă.
Gurdjieff s-a întors la Moscova în anul 1912, unde a urmărit să-şi formeze un grup de discipoli. Printre primii săi discipoli se aflau: Dr. de Stjoernval, compozitorul Thomas de Hartmann, sculptorul Vladimir Pohl.
În anul 1915, scrie şi regizează un balet “hindus” întitulat “Lupta Magicienilor”, ocazie care va intermedia întâlnirea cu cel mai renumit discipol al său, Peter Demianovitch Uspensky.

Uspensky era un cunoscut matematician, jurnalist şi un mare amator de ezoterism. Scrisese o carte de succes, numită “Tertium Organum” – în care argumenta ideea abordării timpului ca o a patra dimensiune. În anul 1914 a pornit într-o călătorie în jurul lumii, dorind să găsească o învăţătură care să-i împlinească aspiraţiile de descoperire a Adevărului, o şcoală ezoterică care putea fi urmată şi verificată pas cu pas, nu genul de şcoală în care omul trebuia să sacrifice totul înainte de a putea începe, înainte de a şti dacă deţine într-adevăr Cunoaşterea dorită. Paradoxul a făcut ca la întoarcere să găsească la el în ţară ceea ce a căutat foarte mult timp în alte părţi.
La baza sistemului predat de Gurdjieff se află următoarele idei:
– omul este într-o stare de adormire, în care nu-şi foloseşte decât o infimă parte a forţei sale afective, mentale şi spirituale;
– omul este atât de condiţionat de obiceiurile şi de prejudecăţile sale încât toate reacţiile sale îi sunt total previzibile, el funcţionând la fel ca o maşină, ceea ce l-a determinat pe Gurdjieff să introducă conceptul de om-maşină;
– omul-maşină este supus unei multitudini de legi ce-i determină existenţa;
– omul trebuie să ajungă să devină propriul stăpân folosindu-şi liberul arbitru şi aceasta nu se poate realiza decât printr-un proces de auto-observare şi de conştientizare;

Această înţelegere a existenţei are la bază două legi fundamentale ale Universului: Legea lui Trei şi Legea lui Şapte. Legea lui Trei susţine că orice există în manifestare este rezultatul interacţiunii a trei forţe numite pozitiv-activ, negativ-pasiv şi neutru. Cel mai adesea omul este conştient doar de existenţa forţelor pozitiv şi negativ şi ignorăm existenţa celei de-a treia. Legea lui Şapte demonstrează că nu există proces care să decurgă fără întreruperi. La fel cum în gama muzicală există două semitonuri sau hiatusuri, tot astfel, orice proces început va fi deviat de la scopul urmărit, dacă nu i se va furniza energie suplimentară suficientă pentru a “umple” cele două hiatusuri.

O altă idee de bază a sistemului lui Gurdjieff este eneagrama. Eneagrama este un simbol fundamental care condensează într-o formă sintetică legile fundamentale ale Universului, Legea lui Trei şi Legea lui Şapte. Este constituită dintr-un cerc împărţit în 9 părţi egale şi o serie de linii. Aceste linii formează un triunghi echilateral cu vârful în sus, expresie a Legii lui Trei, iar cele şase puncte se constituie într-o expresie dinamică, procesuală, a Legii lui Şapte. Eneagrama a fost revelată în Occident pentru prima oară de către Gurdjieff, care a aplicat foarte des această diagramă în cadrul metodelor sale de trezire spirituală.

Gurdjieff a numit sistemul său “a patra cale” ca să-l diferenţieze de primele trei căi de evoluţie pe care el le lua în consideraţie: calea fachirului, a călugărului şi a yoghinului.

În 1917, revoluţia rusă întrerupe munca lui Gurdjieff şi a grupului său. Gurdjieff se întoarce la casa părinţilor săi din Caucaz, fiind urmat de mulţi membri ai grupului. Înfiinţează la Tiflis “Institutul de dezvoltare armonioasă a omului” unde continuă munca începută la St. Petersburg.
Haosul creat de primul război mondial a fost folosit de Gurdjieff pentru a realiza expediţii în regiuni ce erau zguduite de lupte interne, pentru a mări rezistenţa fizică şi psihică a discipolilor săi.

El îşi punea discipolii să realizeze diferite munci fizice foarte grele, să se confrunte cu anumite situaţii de viaţă ce creau momente psihologice dificile. Gurdjieff trimitea doamne din înalta societate să vândă diferite obiecte în piaţă. Toate aceste situaţii oarecum bizare aveau ca scop să se creeze anumite conjuncturi ce determinau individul să se confrunte cu el însuţi, cu limitările şi prejudecăţile sale.

La începutul anilor ’20 existenţa devenise atât de dificilă în Rusia, încât Gurdjieff şi discipolii săi au fost nevoiţi să plece la Constantinopol. Uspensky a avut anumite neînţelegeri cu maestrul său, ceea ce l-a determinat să plece la Londra. Aici şi-a format grupe de studiu cărora le transmitea învăţătura primită, recunoscând întotdeauna că sursa învăţăturilor sale este Gurdjieff.

După două încercări nereuşite de a înfiinţa în Germania un institut similar celui din Tiflis, Gurdjieff ajunge în anul 1922 la Paris, unde, cu ajutorul discipolilor săi (inclusiv Uspensky), cumpără un castel la Fontainbleau, Prieure. Aici Gurdjieff reîncepe activitatea institutului din Tiflis, elaborează noi activităţi care să amintească discipolilor săi de conflictul care există între conştiinţa lor şi modul lor de a acţiona. El insista asupra muncilor fizice grele: ziua, discipolii săi făceau drumuri, doborau copaci, construiau case, asanau mlaştini, plantau livezi, iar noaptea făceau repetiţii la dansurile elaborate de Gurdjieff, dansuri inspirate din tradiţia sufită a dervişilor rotitori şi pe care el le considera o parte esenţială a antrenamentului lor spiritual. Dansurile aveau la bază credinţa că omul operează prin intermediul a trei centri: centrul intelectual – cel care asigură procesul gândirii, centrul emoţional – centrul sentimentelor, centrul instinctiv – cel care asigură mişcarea şi procesul de creaţie. La orice fiinţă umană unul dintre aceşti centri se manifestă predominant. Scopul dansului era să-l înveţe pe dansator cum să integreze în mod armonios toţi aceşti centri, fără să-şi dea frâu liber imaginaţiei şi emoţiilor sale. Aceste dansuri, ce păreau pentru un om neiniţiat mai degrabă nişte mişcări stranii, aveau loc pe o muzică compusă de Gurjieff împreună cu compozitorul Thomas de Hartmann.

Tot legat de importanţa conştientizării mişcării, Gurdjieff a elaborat “tehnica stopului”. În momentul în care el spune “stop”, discipolii “îngheţau” exact în atitudinea (interioară şi exterioară) pe care o aveau în acea clipă, fără să mai permită nici unui muşchi să se mişte sau vreunui gând să se manifeste.

În anul 1923, Gurdjieff şi-a trimis unul dintre discipoli, Orage, ca ambasador al învăţăturii sale în America, şi în următorul an, a plecat acolo împreună cu câţiva discipoli. La New York au dat câteva reprezentaţii cu baletul sacru. Una dintre acestea a rămas memorabilă. Gurdjieff a dat comandă ca toţi elevii săi ce se aflau pe scenă să vină fugind spre sală. Scena se afla la o înălţime de cinci metri faţă de podeaua sălii de spectacol. Toţi au crezut că la un moment dat maestrul va spune “stop”. Dar Gurdjieff s-a întors cu spatele să discute cu cineva, astfel că toţi dansatorii au căzut unii peste alţii în urletele de groază ale spectatorilor. Dar în momentul în care, la comanda maestrului, toţi cei prăbuşiţi la sol s-au ridicat fără nici o zgârietură, sala a început să aplaude frenetic.

La sfârşitul anului 1924, Gurdjieff se întoarce în Franţa dar, datorită unui grav accident de maşină, activitatea de la Prieure este mult încetinită. Gurdjieff hotărăşte că nu poate să-şi pună în totalitate ideile în practică şi că trebuie să se asigure că măcar din punct de vedere teoretic aceste învăţături vor rămâne posterităţii. Din această perioadă datează cele trei cărţi ale sale: “Tot şi toate”, “Povestirile lui Belzebut către nepotul său” şi “Întâlniri cu oameni remarcabili”.

Cel mai important discipol al său, Uspensky, a scris despre Gurdjieff şi învăţătura sa, în “Fragmente dintr-o învăţătură necunoscută” şi “A patra cale”.
În timpul celui de-al doilea război mondial Gurdjieff a rămas în Franţa, unde a continuat să predea unor grupuri relativ mici de discipoli.
A murit în luna octombrie a anului 1949, lăsând în urma sa un sistem care a transformat viaţa multor oameni precum şi domeniul artei, al teatrului şi psihanalizei.

“Gurdjieff, urmând indicaţiile Ordinului, şi-a petrecut mai multe luni scriind doar propoziţia: Doamne, miluieşte-mă!” (Edmond Andre, “Pe urmele unui mare iniţiat”)
“Gurdjieff purta toate semnele care indicau că ar face parte dintre acei care erau trimişi să înveţe, să se formeze, iar apoi erau călăuziţi şi trimişi să instruiască la rândul lor.” (Edmond Andre, “Pe urmele unui mare iniţiat”)

“Omul nu are un mare “Eu” unic, ci este scindat într-o mulţime de “eu”-ri. Dar fiecare dintre ele este capabil să se autoproclame ca fiind “Esenţa”, să acţioneze în numele Esenţei, să facă promisiuni, să ia decizii, să fie sau nu de acord cu ceea ce un alt “eu” ar avea de făcut. Aceasta este tragedia fiinţei umane, ca oricare “eu” micuţ să aibă astfel puterea de a semna tratate, ca după aceea omul, adică Esenţa, să fie cel care trebuie să facă faţă.”
“Metoda fundamentală pentru studiul propriei fiinţe este auto-observarea.”
“Unitatea interioară se obţine atunci când există în fiinţă lupta interioară dintre “da” şi “nu”. Dacă o persoană trăieşte fără nici un fel de luptă interioară, dacă tot ceea ce i se întâmplă se derulează fără nici un fel de opoziţie, dacă fiinţa se îndreaptă întotdeauna în ce parte o duce valul, în ce parte bate vântul, atunci ea nu va progresa niciodată, va rămâne aşa cum este.”
“Ceea ce oamenii trebuie să sacrifice este suferinţa lor: nimic nu este mai dificil de sacrificat. Un om va renunţa la orice plăcere mai degrabă decât să renunţe la propria sa suferinţă. Omul a degenerat în aşa fel încât ţine la asta mai mult decât la orice. Şi totuşi, este indispensabil să se elibereze de suferinţă.”
“Înţelegerea simbolului eneagramei şi capacitatea de a-l folosi dă omului o putere foarte mare. Este mişcarea perpetuă, este piatra filosofală a alchimiştilor. Trebuie înţeles că eneagrama este un simbol universal. Orice ştiinţă îşi are locul în eneagramă şi poate fi interpretată mulţumită ei. Un om nu înţelege cu adevărat decât ceea ce este capabil să situeze pe eneagramă.”
“O ceremonie este o carte în care sunt scrise mii de lucruri. Cine înţelege poate să citească. Un singur ritual are adesea mai mult conţinut decât o mie de cărţi.”
“În arta obiectivă, veritabilă, nimic nu este accidental, totul este matematic. Artistul ştie şi înţelege mesajul pe care vrea să-l transmită şi opera sa nu poate produce o anumită impresie unui om şi o impresie complet diferită altuia – asta în cazul unor persoane aflate pe acelaşi nivel de conştiinţă.”
“O creştere interioară, o transformare spirituală a fiinţei depinde în întregime de munca pe care o depune fiecare, singur, în acest sens.”

Articol preluat de pe www.yogaesoteric.net

Leave a reply

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>