Nu te pedepsi!

Viaţa nu vrea niciodată să ne pedepsească.

Nici karma.

Sufletul este cel care cheamă întâmplările menite să ne trezească. Şi se pare că întâmplările tragice ne trezesc cel mai bine: devenim brusc receptivi şi maxim interesaţi de profunzimea vieţii. Pentru că sufletul nu vrea (doar am făcut un angajament cu noi înşine când am venit pe lume) să plecăm de pe păşune aşa cum am venit. Viaţa nu risipeşte mărgăritare în troacă. Consideră risipă un păcat. Viaţa şi destinul puse-ne în frunte şi în inima nu pot fi risipite, adică neîmplinite. Darurile ce ni s-au dat ne onorează dar se cer exprimate. Şi când riscăm să plecăm de la păşune nătângi, sufletul cheamă întâmplările trezitoare. Diverse întâmplări.

Întâi pe cele plăcute şi inspiratoare: întâlniri semnificative, dialoguri cu tâlc, îndemnuri, laude, aprecieri, sfaturi şi avertizări de la diverse persoane, coincidenţe şi sincronicităţi magice. Dacă asta nu ne face introspectivi şi contemplativi şi nu ne îndeamnă să privim viaţa dincolo de valul pasiunilor şi instinctelor superficiale (care nu exprima în mod profund cine suntem noi) atunci viaţa şi menirea noastră cer sufletului să cheme întâmplările trezitoare. Acelea dureroase. Asta nu înseamnă că viaţa ne pedepseşte ci că se străduieşte disperat, să se împlinească prin menirea ce ne-a fost dată şi de la care ne abatem. Ea ascultă de angajamentul sufletului de a face că periplul sau terestru să exprime fiinţă la nivelul ei cel mai înalt. Şi asta înseamnă să îţi ridici privirea, să te opreşti din rumegat şi să vezi întreg tabloul din care tu eşti parte creatoare, să îl contempli plin de iubire dar manifestând puterea creatoare cu care ai fost înzestrat aducând versiunea propriului tău spirit.

Suferinţele atroce, destructurante, nu sunt cele înscrise în menire. Niciodată. Sunt pe contul nostru. Sunt cele pe care le creăm gratuit, din cauza rătăcirii de noi înşine şi a întârzierii trezirii. Suferinţele “gestionabile” sunt cele innobilatoare, care ne călesc şi ne întăresc puterea de ne împlini destinul.

Rătăcirea de sine este atunci când permiţi altuia să te batjocorească, să te manipuleze. Când îţi propui scopuri care nu sunt ale tale. Când imiţi pe altul lăsând geniul tău să se risipească. Când trăieşti în frică şi lipsa de iubire. Când permiţi să îţi fie indusă frică şi ură. Când ignori glasul sufletului şi geniul tău creator. Când preferi să urmezi pe altul în loc să mergi împreună cu altul. Când nu creezi nimic. Când te făleşti cu creaţia ta uitând că ea este o călătorie spre tine însăţi şi că singurul public care te aşteaptă şi contează cu adevărat eşti tu.

autor: Camelia Patrascanu