J. Donald Walters – Meditaţia pentru începători.

Capitolul 1. De ce să medităm?

Gândeşte-te la cât de multe lucruri faci în speranţa că, odată ele îndeplinite, vei avea o stare de relaxare.
Îţi spui: Hai să cumpăr maşina aceea sport roşie ori modelul acela compact alb, ori dubiţa aceea mare şi frumoasă pentru întreaga familie. Nu voi avea linişte până nu o voi cumpăra!
Sau poate îţi spui: Îmi voi cumpăra casa aceea nouă cu verandă acoperită şi dormitorul matrimonial mare: cu sufrageria aceea liniştită, spaţioasă, ca să nu mai trebuiască să mâncăm întotdeauna în bucătărie cu castraveţii, cu livingul înclinat. Oh, după ce voi avea toate acestea, voi putea în sfârşit, să mă relaxez! Adeseori, reprezentarea noastră mentală a unui ideal atins este asemenea unei picturi puse în rama: statică şi niciodată schimbătoare. Este un scop în sine, nu o trecere către noi începuturi şi noi provocări. Chiar şi atunci când ne considerăm scopurile mijloace de a ajunge la alte finalităţi, viziunea viitorului pe care o nutrim ne poartă într-un timp în care relaxarea va deveni, cu adevărat, posibilă.
Pacea este starea firească a sufletului. Uneori, oamenii vorbesc cu o dorinţă fierbinte despre pacea mormântului, chiar dacă îşi imaginează moartea ca o coborâre în inconştient. În mod limpede, chiar pierderea conştiinţei li se pare o alternativă atrăgătoare la luptă neîncetată care este existenţa omului. Cu toate acestea, meditaţia reprezintă o alternativă mult mai atractivă ce înalţă mintea la o stare de pace supraconştienta care, odată atinsă, poate fi menţinută chiar şi după transformarea psihică bruscă pe care moartea fizică o provoacă.
Pacea nu poate fi găsită niciodată, cu adevărat, în afara noastră. Ceea ce trece drept pace este, pur şi simplu, un moment de linişte temporar în bătălia vieţii. O dată ce ai cumpărat-o, maşina aceea nouă nu va mai reprezenta decât preludiul unor noi căutări şi al unor noi provocări. Casa aceea frumoasă s-a dovedit a fi o invitaţie la noi responsabilităţi, la alte complicaţii şi, poate, la un ataşament mai puternic.
Ceea ce se întâmplă este că, urmărind un lucru după celălalt, permanent în speranţa că, în cele din urmă, totul va fi aşa cum ţi-ai dorit, ajungi să te obişnuieşti să cauţi obiecte, să cauţi tot mai multe mijloace care să te ajute să te relaxezi mai bine. Într-o bună zi, cu siguranţă (îţi spui tu), vei putea să te bucuri pe deplin de viaţă. Ironia este că, tocmai căutând relaxarea, îţi pierzi treptat, capacitatea de a te relaxa câtuşi de puţin. Iar în timpul căutării plăcerilor, îţi pierzi capacitatea de a te bucura, cu adevărat, de ceva.
Însăşi bucuria noastră de a trăi începe cu simpla capacitate de a ne relaxa. Această capacitate este simplă: tocmai acest lucru o face atât de complicată! De la naştere, forţa noastră vitală se scurge către cele cinci simţuri şi, prin ele, în lumea aceasta de o complexitate infinită. Nu este simplu să întorci acest flux acum.
Cu cât cauţi mai mult odihnă făcând ceva, cu atât mai neodihnit devii. Cu cât cauţi mai mult fericirea prin simţuri, cu atât mai puţin fericit eşti, din simplul motiv că plăcerea senzorială ne epuizează capacitatea de a fi fericiţi, nu o hrăneşte.
De ce să aştepţi? De ce să aştepţi pacea şi fericirea să vină la tine într-un târziu? Vor veni la tine măcar după ce vei ieşi la pensie? Greu de crezut! Dacă, după ce te-ai instalat bine în balansoar, te opui tendinţei de a continua să faci diferite lucruri, indiferent cât de neproductive ar fi, este foarte posibil să mori de plictiseală.
Oricine, indiferent cât de ocupat ar fi, trebuie să dedice, în fiecare zi, un timp practicării artei de a face lucrurile într-un mod odihnitor. Nu-ţi vei găsi niciodată pacea până nu vei face din pace o parte a însăşi activităţii. Liniştea trebuie să se regăsească în toate procesele creative.
De aici şi importanta meditaţiei.

Întrebări şi răspunsuri.

Întrebare: Există şi alte căi, în afară meditaţiei, de a scăpa de obiceiul dintotdeaua al neliniştii?

Răspuns: Există multe căi. Dar sunt mai puţin directe, deoarece nu se concentrează atât de mult asupra păcii propriu-zise, cât asupra creării acelor condiţii care îţi vor permite să te simţi liniştit. Pacea nu este numai o stare pasivă pe care o trăieşti atunci când agitaţia din jurul tău încetează. Oamenii îşi imaginează că îşi vor găsi liniştea într-un mediu liniştit – în casa de pe plajă în care spera să se retragă la pensie, în viaţa aceea liniştită de la bordul unui iaht. Ceea ce descoperă, însă, dacă pentru ei pacea nu înseamnă nimic altceva decât sfârşitul anxietăţii, este o viaţă de permanentă adâncire a plictiselii. Liniştea adevărată nu este niciodată pasivă: este dinamică. Ea emană de la un nivel superior al conştiinţei. Nu poate fi descoperită decât înăuntru, în eu. Stimulată excesiv, conştiinţa exterioară te secătuieşte de linişte; nu poate niciodată să-ţi ofere linişte. Cu toate acestea, este bine să-ţi pregăteşti terenul pentru o conştiinţă mai profundă, simplificându-ţi viaţa exterioară şi reducând numărul dorinţelor personale. Este important să îţi întreţii o atitudine de linişte. În lipsa ei, pentru tine meditaţia va fi dificilă. În timpul activităţii, concentrează-te asupra fiecărui lucru în parte. Termina un proiect înainte de a trece la următorul. Încearcă să nu înfuleci viaţa. Mişcă-te într-o aură de calm şi va fi mult mai uşor să ajungi la o stare de linişte supraconştienta prin meditaţie.

Întrebare: Am constatat că, în vâltoarea activităţilor, mi se face frică de linişte. Pot să fac ceva pentru a depăşi această frică?

Răspuns: Acesta este unul dintre obstacolele clasice apărute pe calea spirituală: concepţiile false, în acest caz, frică de ceea ce ai nevoie şi îţi doreşti cu disperare. Frică pe care o menţionezi este, pur şi simplu, o consecinţă a încordării fizice şi mentale. Dacă te opui acestei încordări, nu faci altceva decât să devii şi mai încordat. Prin urmare, concentrează-te, mai întâi, asupra relaxării – la început fizice şi apoi mentale. Mai târziu, voi aborda mai pe larg subiectul relaxării şi al căilor prin care poate fi obţinută aceasta.

Întrebare: Ai spus, la sfârşitul părţii introductive, ca liniştea trebuie să se regăsească în toate procesele creative. Dar creativitatea nu este, foarte adesea, fructul chinului mental şi emoţional, dacă nu chiar al neliniştii lăuntrice?

Răspuns: Este, da – şi totodată, nu, nu este. Adeseori este nevoie de suferinţă pentru a aduce conştiinţa umană la acel nivel de maturitate care să genereze o mare putere de pătrundere, în acelaşi timp, o pictură sau o lucrare muzicală nu poate fi numită, cu îndreptăţire semnificativă , ca să nu mai vorbim de mare , dacă nu face decât să pună probleme fără a sugera soluţii valide pentru acestea. În ştiinţă şi tehnologie, creativitatea se măsoară nu printr-o complexitate gen Rube Goldberg (desenator american de aparate complexe) a invenţiei, ci prin aplicabilitate. Cu cât este mai simplă, cu atât este mai bună. Pentru un inventator, nu este suficient să ridice o problemă, să fie omagiat pentru contribuţia în cadrul societăţii, ci trebuie să ofere răspunsuri la această problemă. Nici un tip de creativitate nu reprezintă o căutare prin labirint a modurilor de a ieşi din impas: este strigătul fericit Evrika! Am găsit ieşirea! Este greu ca soluţiile să apară pe cale raţională. Mintea raţională este asemenea unei corăbii fără cârma: pe apă descrie urme interesante, însă îi lipseşte un simţ sigur al direcţiei. Cârma călăuzirii interioare vine de la nivelurile supraconştiente ale conştiinţei. Ca observaţie personală, cu mulţi ani în urmă, tânăr fiind, visul meu era să devin dramaturg. Foarte îndatoritoare, mai multe persoane din domeniul teatral mi-au prezis un viitor strălucit. Este foarte bine cunoscut faptul că oamenii de teatru sunt foarte darnici în privinţa predicţiilor. Cu toate acestea, după o vreme, am constatat că, deşi călătoream la clasa întâi în ceea ce priveşte conştientizarea problemelor vieţii, eram pus în dificultate când era vorba să găsesc soluţii. La un moment dat, conştient de chinul meu emoţional (după cum ai formulat în întrebare) de a vedea numai problemele, am decis că nu avea nici un rost să inund lumea cu ignoranţa mea! În schimb, am luat hotărârea să-mi dedic viaţa căutării răspunsurilor. Dacă puteam să descopăr vreodată măcar câteva, atunci, cu ajutorul lui Dumnezeu, aş fi avut un lucru valoros pe care să-l împărtăşesc celorlalţi. Şi iată un adevăr de care sunt profund convins: nici o mare lucrare nu poate fi realizată în lipsa unei sclipiri de inspiraţie supraconştientă. O asemenea inspiraţie îţi vine – indiferent pentru cât de scurt timp – numai într-o stare de linişte interioară, liniştea care este atinsă cel mai rapid prin meditaţie.

Vizualizare.

Stai drept şi închide ochii. Următorul exerciţiu te va ajuta să intri într-o stare meditativă.
Vizualizează-te mergând pe o stradă aglomerată din centrul unui oraş. Mulţimea se agita pe lângă tine, fiecare om îndreptându-se spre treburile lui. În clădirile din jurul tău, se află alţi nenumăraţi oameni, toţi ocupaţi să completeze documente de serviciu, să vorbească la telefon, să dea sau să aplice directive importante, să se cazeze sau să plătească note la hoteluri, să îşi desfacă sau să- şi facă valizele, să scrie scrisori, să citească – pe scurt, multitudinea de activităţi din sânul unei metropole aglomerate.
Imaginează-ţi apoi ca toţi aceşti oameni fac parte din propria ta populaţie de gânduri. Fiecare manifestă o anumită dorinţa, o anumită tendinţa, un interes al tău pe care ţi l-ai reprimat, fie şi numai în subconştient. Împreună, ele formează acest vast teritoriu al conştiinţei care este propria ta minte.
Priveşte calm toată această agitaţie şi întreabă-te: Acesta să fiu eu cu adevărat? Chiar îmi doresc în viaţa mea ceva din toate acestea? Ce aş putea să realizez urmărind, la nesfârşit atât de multe scopuri şi interese atât de numeroase şi diverse, chiar contradictorii?
Reflectează la nebunia de a deveni din ce în ce mai înlănţuit în căutarea împlinirii exterioare. Cu siguranţă, îţi spui, trebuie să existe şi o cale mai bună!
Continuă să mergi pe stradă. Treptat, mulţimea devine mai puţin numeroasă, clădirile mai scunde şi mai puţin impunătoare. Sentimentul implicării personale se diminuează. Apoi, zona aglomerată din centrul oraşului se afla în urma ta. Strada este liniştită, activitatea din clădiri, atenuată.
Urmează stradă pe măsură ce lasă în urma oraşul. Simte savoarea atmosferei proaspete de ţară. Această linişte, îţi spui cu recunoştinţă, este ceea ce îşi doreşte cu adevărat inima mea. Bucură-te de acest sentiment de eliberare din nesfârşită înglodare în ambiţiile şi dorinţele lumeşti.