Curs de miracole – culegere de exerciţii

Cum a apărut – ce este – ce spune

I : Cum a apărut

UN CURS ÎN MIRACOLE a început cu decizia spontană a doi oameni de a se uni pentru realizarea unui ţel comun. Nu are importanţă cine sunt ei, important este doar faptul că cele ce urmează demonstrează că toate lucrurile sunt posibile împreună cu Dumnezeu. Cei doi erau orice altceva, numai credincioşi nu. Relaţiile dintre ei erau dificile şi de multe ori chiar încordate, fiind preocupaţi de acceptarea lor personală şi profesională, precum şi de statutul lor personal şi profesional. În general, ei investiseră considerabil în valori lumeşti. Vieţile lor erau departe de a fi în acord cu ceea ce susţine CURSUL. Iată cum se descrie pe sine cea care a receptat materialul:
“Psiholog, pedagog, conservatoare în teorie şi ateistă în problema credinţei, aveam o poziţie prestigioasă şi înalt academică.
Şi atunci s-a întâmplat ceva ce a declanşat un lanţ de evenimente la care nu m-aş fi aşteptat niciodată… Conducătorul departamentului meu … a anunţat pe neaşteptate că s-a săturat de accesele de furie şi agresivitate reflectate în atitudinile noastre şi a concluzionat că “trebuie să existe o altă cale”. Ca la un semn, am fost de acord să-l ajut să o găsească. Se pare că acest curs este cealaltă cale. ” Deşi intenţia lor era serioasă, au întâmpinat mari dificultăţi în pornirea aventurii lor comune. Dar ei îi dăduseră Sfântului Spirit acel “pic de bunăvoinţă” care, aşa cum va evidenţia CURSUL însuşi iar şi iar, este suficient pentru a-I da Lui posibilitatea să folosească orice situaţie pentru scopurile Sale şi să-I confere puterea Sa. Să continuăm relatarea la persoana întâi: “Scrisul în sine a fost precedat de trei luni uimitoare, timp în care prietenul meu mi-a sugerat să-mi notez visele şi descrierile, foarte simbolice, ale imaginilor ciudate care îmi apăreau. Deşi de la o vreme devenisem mai obişnuită cu neprevăzutul, am fost totuşi foarte surprinsă când am scris: “Acesta este un curs în miracole…” Aşa mi s-a prezentat Vocea . Ea nu scotea nici un sunet, dar părea să-mi dea un fel de dictare interioară rapidă, pe care am consemnat-o într-un carnet de stenografie. Scrisul nu a fost niciodată automat. Putea fi întrerupt oricând şi reluat mai târziu. Mă făcea să mă simt foarte stânjenită, dar niciodată nu mi-a dat prin gând, în mod serios, să mă opresc. Părea să fie o funcţie specială pe care am consimţit, cumva, undeva, să o
îndeplinesc. Reprezenta o adevărată aventură de colaborare între prietenul meu şi mine, şi o bună parte din semnificaţia sa, sunt sigură, constă în acest lucru. Notam ceea ce “spunea” Vocea, îi citeam lui a doua zi, iar el scria la maşină după dictarea mea. Mă gândesc că avea şi el sarcina lui specială. Fără încurajarea şi sprijinul lui nu aş fi fost niciodată în stare să mi-o îndeplinesc pe a mea. Întregul proces a durat în jur de şase ani. Mai întâi a venit TEXTUL, apoi EXERCIŢIILE ZILNICE PENTRU STUDENŢI şi, în final, MANUALUL PENTRU ÎNVĂŢĂTORI. Au fost făcute numai câteva modificări minore.
Titlurile capitolelor şi subtitlurile au fost inserate în TEXT, şi au fost omise unele din referinţele personale care au apărut la început. Altfel, materialul a rămas substanţial neschimbat”.
Numele colaboratorilor la punerea pe hârtie a CURSULUI nu apar în carte, deoarece CURSUL nu poate fi şi nu trebuie să fie revendicat de cineva. El nu este hărăzit să devină baza a încă unui cult. Singurul său scop este de a arăta o cale pe care unii oameni vor putea să-şi găsească propriul lor Învăţător Lăuntric.

II: Ce este

Aşa cum implică titlul, CURSUL este alcătuit, de la început până la sfârşit, drept un mijloc didactic. El constă din trei cărţi:
1) un Text de 622 de pagini,
2) Exerciţiile zilnice pentru studenţi de 478 pagini şi
3) un Manual pentru Învăţători, de 88 de pagini.
Ordinea în care un student ar trebui să folosească aceste cărţi şi felul în care le studiază depind de nevoile şi preferinţele lui particulare.
Planul de învăţare pe care îl propune CURSUL este conceput cu grijă şi explicat, pas cu pas, atât la nivel teoretic cât şi practic. El pune accentul mai mult pe aplicarea practică decât pe teorie, mai mult pe experienţă decât pe teologie, afirmând anume că “o teologie universală este imposibilă, dar o experienţă, o trăire universală este nu numai posibilă, ci şi necesară” (Manual, pag. 73).
Deşi creştinesc în formulare, CURSUL operează cu teme spirituale universale, subliniind faptul că nu este decât o versiune a planului didactic universal. Mai există multe altele, acesta fiind diferit de celelalte numai ca formă. Ele toate duc, în final, la Dumnezeu.
TEXTUL este în mare parte teoretic şi dezvoltă conceptele pe care se bazează sistemul de gândire al CURSULUI.
Ideile sale conţin fundamentul pentru lecţiile din setul de EXERCIŢII PENTRU STUDENŢI. Fără aplicarea practică pe care o asigură acestea, TEXTUL ar rămâne numai o înşiruire de abstracţiuni care cu greu ar putea fi de ajuns pentru a determina inversarea gândirii spre care ţinteşte CURSUL.
Setul de exerciţii include 365 de lecţii, una pentru fiecare zi a anului. Totuşi, nu este nevoie ca lecţiile să fie făcute în acest ritm, unii dorind să rămână mai mult de o zi la o lecţie de interes particular. Instrucţiunile insistă doar să nu se încerce mai mult de o lecţie pe zi.
Natura practică a acestei cărţi este subliniată în introducerea la lecţiile sale, care recomandă mai degrabă experienţa prin aplicare decât o prealabilă angajare într-un ţel spiritual:
“Unele dintre ideile prezentate în acest volum ţi se vor părea greu de crezut, iar altele îţi vor părea de-a dreptul alarmante. Nu contează. Tot ce ţi se cere este să aplici ideile după cum eşti îndrumat. Nu ţi se cere să le judeci într-un fel sau altul, ci numai să le foloseşti. Tocmai folosirea lor le va face să capete sens pentru tine şi îţi va arăta că sunt adevărate.
Reţine doar atât: nu e nevoie să dai crezare ideilor, nu e nevoie să le accepţi, nu e nevoie nici măcar să saluţi apariţia lor. Pe unele dintre ele s-ar putea să le respingi energic.
Nimic din toate acestea nu va conta, nici nu le va diminua eficacitatea. Nu-ţi îngădui însă să faci vreo excepţie când aplici ideile din EXERCIŢII şi, oricare ţi-ar fi reacţiile faţă de acestea, foloseşte-le. Nu ţi se cere nimic mai mult.” (EXERCIŢII, pag. 2)
În sfârşit, MANUALUL PENTRU ÎNVĂŢĂTORI, care este scris sub formă de întrebare-răspuns, asigură răspunsul la câteva din posibilele întrebări pe care le-ar putea pune un student. De asemenea, include o clarificare a unui număr de termeni folosiţi în CURS, pe care le explică în cadrul teoretic al TEXTULUI. CURSUL nu are pretenţia finalizării, şi nici EXERCIŢIILE nu sunt menite a aduce desăvârşirea procesului de învăţare a studentului.
În final, cititorul este lăsat în mâinile propriului Învăţător Lăuntric, care va direcţiona toată învăţătura viitoare aşa cum consideră El că este mai bine. Pe când CURSUL are un orizont cuprinzător, adevărul nu poate fi limitat la nici o formă finită, aşa cum se recunoaşte foarte clar în afirmaţia care încheie VOLUMUL CU EXERCIŢII:
“Acest CURS este un început, nu un sfârşit… Nu se mai adaugă nici o lecţie specifică, deoarece nu mai este nevoie de ele. De aici înainte, ascultă numai de Vocea care vorbeşte pentru Dumnezeu…
Ea îţi va direcţiona eforturile, spunându-ţi exact ce ai de făcut, cum să-ţi îndrepţi mintea şi când să vii la El în liniştea tăcerii, cerându-I îndrumarea sigură şi Cuvântul Său cert”. (EXERCIŢII, pag. 477)

III: Ce spune

“Nimic real nu poate fi ameninţat. Nimic ireal nu există. Într-aceasta stă pacea lui Dumnezeu.”
Aşa începe un CURS ÎN MIRACOLE. El face o distincţie fundamentală între real şi ireal; între cunoaştere şi percepţie.
Cunoaşterea este adevăr, sub o singură lege, LEGEA IUBIRII, sau Dumnezeu. Adevărul este inalterabil, etern şi neambiguu. Poate să nu fie recunoscut, dar nu poate fi schimbat. Se aplică la tot ce a creat Dumnezeu, şi numai ceea ce El a creat este real. Este dincolo de învăţare, pentru că e dincolo de timp şi evoluţie. Nu are opus; nici început şi nici sfârşit. Pur şi simplu, ESTE.
Lumea percepţiei, pe de altă parte, este lumea timpului, a schimbărilor, a începuturilor şi sfârşiturilor. Este bazată pe interpretare, nu pe fapte. Este lumea naşterii şi a morţii, fondată pe credinţa în penurie, pierdere, separare şi moarte. Este mai degrabă învăţată decât dată, selectivă în accentele sale perceptuale, instabilă în funcţionare şi inexactă în interpretările ei.
Din cunoaştere şi respectiv percepţie apar două sisteme de gândire distincte care sunt opuse în toate privinţele: în domeniul cunoaşterii, nu există nici un gând separat de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu şi Creaţia Sa împărtăşesc o singură Voie. Lumea percepţiei este făcută din credinţa în voinţe opuse şi separate, în conflict perpetuu între ele şi cu Dumnezeu. Ceea ce percepţia vede şi aude pare să fie real, pentru că accesul în conştiinţă este permis numai celor ce se conformează dorinţelor celui ce percepe.
Aceasta conduce la o lume a iluziilor, o lume care are nevoie de continuă apărare tocmai pentru că ea nu este reală.
Odată ce un individ este prins în lumea percepţiei, el este prins într-un vis. Nu poate scăpa din ea fără ajutor, pentru că tot ceea ce simţurile sale îi arată nu constituie decât mărturii ale realităţii visului. Dumnezeu a oferit Răspunsul, este singura Cale de ieşire, adevăratul Ajutor. Tocmai aceasta este funcţia Vocii Sale, a Sfântului Său Spirit, aceea de a media între două lumi. El o poate face pentru că, pe de o parte, El cunoaşte adevărul, iar, pe de alta, El ne recunoaşte iluziile, fără a crede însă în ele. Tocmai aceasta este ţelul Sfântul Spirit, de a ne ajuta să scăpăm de lumea viselor, învăţându-ne cum să ne inversăm gândirea şi cum să ne dezvăţăm de greşelile noastre. Iertarea este marele ajutor de care se foloseşte Sfântul Spirit pentru a ne învăţa cum să realizăm această inversare a gândurilor. Totuşi, CURSUL are propria sa definiţie despre ceea ce este într-adevăr iertarea, aşa cum şi lumea o defineşte în felul său.
Lumea pe care o vedem nu face decât să reflecte propriul nostru cadru de referinţă interior: ideile, dorinţele şi emoţiile dominante din minţile noastre. “Proiecţia face percepţia”. Mai întâi privim în interior, hotărâm ce fel de lume vrem să vedem, iar apoi proiectăm acea lume în afară, făcând din ea adevărul aşa cum noi îl vedem.
Noi o facem adevărată prin interpretările noastre care stabilesc ceea ce vedem. Dacă folosim percepţia pentru a ne justifica propriile greşeli – mânia, impulsurile de a ataca, lipsa de iubire, sub orice formă ar apare – vom vedea o lume a răului, a distrugerii, a maliţiei, invidiei şi disperării. Toate acestea trebuie să învăţăm a le ierta; nu fiindcă noi suntem “buni” şi “caritabili”, ci pentru că ceea ce vedem nu este adevărat. Noi am distorsionat lumea prin propriile noastre apărări contorsionate şi de aceea vedem ce nu există de fapt. Pe măsură ce învăţăm să ne recunoaştem erorile perceptuale, învăţăm, de asemenea, să le trecem cu vederea sau să le “iertăm”.
În acelaşi timp, ne iertăm pe noi înşine, privind dincolo de conceptele noastre distorsionate despre sine, către Sinele pe care l-a creat Dumnezeu în noi, ca fiind noi înşine.
Păcatul este definit ca “lipsă de iubire”. De vreme ce iubirea este tot ce există, păcatul, aşa cum este văzut de Sfântul Spirit, este mai degrabă o greşeală care trebuie corectată, decât un rău care trebuie pedepsit. Sentimentul nostru de nepotrivire, slăbiciune şi neîmplinire provine din puternica investiţie în “principiul penuriei” care guvernează întreaga lume a iluziilor. Din aceste punct de vedere, fiecare individ caută în alţii ceea ce simte că lipseşte în el însuşi. El “iubeşte” pe altul pentru a căpăta ceva de la el.
Aceasta este de fapt ceea ce trece iubire în lumea viselor. Nu poate exista o greşeală mai mare decât aceasta, pentru că iubirea este incapabilă să ceară ceva.
Numai minţile se pot împreuna realmente, iar “ce a împreunat Dumnezeu, omul nu poate despărţi”. Oricum, adevărata unire este posibilă numai la nivelul Minţii Christice şi nu a fost, de fapt, pierdută niciodată. “Micul eu” caută să se mărească prin confirmare externă, posesii externe, cât şi prin “iubire” externă.
Sinele creat de Dumnezeu nu are nevoie de nimic. Este de-a pururea împlinit, ocrotit, iubit şi iubitor, căutând mai degrabă să împărtăşească decât să dobândească; mai degrabă să extindă decât să proiecteze. Nu are nevoi şi doreşte să se împreuneze cu ceilalţi, îndemnat de mutuala lor conştienţă a abundenţei.
Relaţiile speciale ale lumii sunt distructive, egoiste şi copilăresc de egocentrice. Cu toate acestea, dacă sunt predate Sfântului Spirit, aceste relaţii pot deveni cele mai sfinte lucruri de pe pământ, miracolele care arată calea întoarcerii în Cer. Lumea îşi foloseşte relaţiile speciale ca pe o armă finală în sprijinul excluderii şi ca o demonstraţie a separării. Sfântul Spirit le transformă în lecţii perfecte de iertare şi de trezire din vis.
Fiecare relaţie specială este o ocazie de a lăsa percepţiile să fie vindecate şi erorile corectate.
Fiecare constituie o nouă şansă de a se ierta pe sine însuşi, iertându-i pe ceilalţi. Şi fiecare devine o nouă invitaţie adresată Sfântul Spirit şi aducerii aminte de Dumnezeu.
Percepţia este o funcţie a corpului şi, de aceea, reprezintă o limită impusă conştienţei. Percepţia vede prin ochii corpului şi aude prin urechile corpului. Ea evocă reacţiile limitate de care dă dovadă corpul. Corpul apare ca fiind, în mare măsură, auto-motivat şi independent, totuşi el răspunde, de fapt, numai la intenţiile minţii.
Dacă mintea vrea să-l folosească pentru atac, într-o formă sau alta, corpul devine prada bolii, a îmbătrânirii şi decăderii. Dacă, în schimb, mintea îi acceptă rostul conferit de Sfântul Spirit, corpul devine o cale utilă de comunicare cu ceilalţi, invulnerabil atâta timp cât este nevoie de el, urmând a fi lăsat la o parte cu blândeţe, atunci când folosirea lui a luat sfârşit. El însuşi este neutru, aşa cum este totul în lumea percepţiei. Dacă este folosit pentru ţelurile egoului sau ale Sfântul Spirit, depinde în întregime de menirea pe care i-o conferă mintea.
Opusul vederii prin ochii corpului este viziunea lui Christos, care reflectă tărie şi nu slăbiciune, unitate şi nu separare, iubire şi nu teamă. Opusul auzirii prin urechile corpului este comunicarea prin Vocea care vorbeşte pentru Dumnezeu, Sfântul Spirit, care sălăşluieşte în fiecare dintre noi. Vocea Sa pare îndepărtată şi greu de auzit, deoarece ego-ul, care pledează pentru sinele mărunt şi separat, pare să vorbească mult mai tare. De fapt, se întâmplă invers. Sfântul Spirit vorbeşte cu o claritate inconfundabilă şi cu o duioşie copleşitoare. Oricine decide să nu se identifice cu corpul nu poate să fie surd la mesajele Sale de eliberare şi speranţă, nici n-ar putea să nu accepte cu bucurie viziunea lui Christos în schimbul mizerabilei imagini despre el însuşi.
Viziunea lui Christos este darul Sfântul Spirit; alternativa lui Dumnezeu la iluzia separării şi credinţa în realitatea păcatului, a vinei şi a morţii. Este corecţia unică la toate erorile de percepţie, reconcilierea contrariilor aparente pe care se bazează această lume.
Lumina Sa binevoitoare arată toate lucrurile dintr-un alt punct de vedere, reflectând sistemul de gândire care răsare din cunoaştere, făcând reîntoarcerea la Dumnezeu nu numai posibilă, ci şi inevitabilă.
Ceea ce era privit ca o nedreptate făcută de cineva altcuiva, acum devine o chemare întru ajutor şi unire. Păcatul, boala şi atacul sunt văzute ca percepţii greşite care aşteaptă să fie remediate prin blândeţe şi iubire. Apărările sunt abandonate, pentru că acolo unde nu există atac, nu este nevoie de ele. Nevoile fraţilor noştri devin propriile noastre nevoi, pentru că ei merg împreună cu noi în călătoria către Dumnezeu. Fără noi, ei s-ar rătăci, ar pierde calea.
Iertarea este necunoscută în Cer, unde nevoia de iertare ar fi de neconceput. Totuşi, în această lume, ea este o corecţie necesară la toate greşelile pe care le-am făcut. A oferi iertare este singura cale de a o avea, pentru că ea reflectă legea Cerului: a da şi a primi este unul şi acelaşi lucru. Cerul este starea firească a tuturor Fiilor lui Dumnezeu. Aşa cum El i-a creat. Aceasta este realitatea pentru totdeauna. Ea nu s-a schimbat numai pentru că a fost uitată.
Iertarea este mijlocul prin care ne vom aduce aminte. Prin iertare, gândirea lumii este inversată. Lumea iertată devine poarta către Cer, pentru că prin binecuvântarea ei putem în sfârşit, să ne iertăm pe noi înşine. Prin faptul că nu mai ţinem pe nimeni prizonier al vinovăţiei, noi devenim liberi. Recunoscând şi mărturisind pe Christos în toţi fraţii noştri Îi recunoaştem prezenţa în noi înşine.
Prin faptul că dăm uitării toate percepţiile noastre eronate, nepăstrând nimic din trecut care să ne ţină înapoi, putem să ni-L reamintim pe Dumnezeu. Învăţătura poate merge doar până aici. Când suntem gata, Dumnezeu Însuşi va face ultimul pas în reîntoarcerea noastră la El.

Un curs in miracole

Acesta este un curs în miracole. Este un curs obligatoriu, voluntar fiind doar timpul când îl urmezi. Libera voinţă nu înseamnă că poţi stabili planul de învăţare; înseamnă doar că poţi alege lecţiile pe care vrei să le înveţi la un moment dat. Cursul nu îşi propune să propovăduiască înţelesul iubirii, aceasta fiind mai presus de ceea ce poate fi propovăduit. Îşi propune însă îndepărtarea obstacolelor care stau în calea conştientizării prezenţei iubirii, moştenirea ta firească. Opusul iubirii este teama, dar ceea ce este atotcuprinzător nu are opus. Acest curs poate fi rezumat foarte simplu, astfel:

Nimic real nu poate fi ameninţat.
Nimic ireal nu există.
În aceasta se află pacea lui Dumnezeu.

(Va urma)