Category Omraam Mikhael Aivanhov

Purificarea – scopul ei: ca lumina noastră să se cufunde în lumina divină

“Tot ceea ce ne înconjoară este viu, fiți conștienți de acest lucru, fiți atenți cu plantele, cu animalele și chiar cu pietrele. Mergând în natură, dacă treceți pe lângă o piatră, opriți-vă, mngâiați-o și spuneți-i: „Mai ai răbdare, într-o zi vei fi eliberată din această închisoare.” Ea vă va fi recunoscătoare pentru cuvintele frumoase. Fiindcă o ființă este acolo, închisă, așteptând ca acel bloc de piatră să se spargă în bucăți și să-și găsească libertatea. Rămășițele pietrei se află în cele mai bune condiții pentru a putea evolula: ele devin încet-încet un material asimilabil pentru regnul vegetal.
Îi mai puteți spune pietrei: „Admir rezistența ta: de secole ești aici, expusă ploii, gerului, caniculei și supărți fără să te plângi. Dăruiește-mi puțin din rezistența ta, din soliditatea ta.” Dacă repetați deseori acest exercițiu cu iubire și încredere, rezistența, stabilitatea ce le posedă piatra vor pătrunde în voi și veți ști apoi să le manifestați în viață.”

Omraam Mikhaël Aïvanhov

Purificarea – scopul ei: ca lumina noastră să se cufunde în lumina divină

Purificarea – scopul ei: ca lumina noastră să se cufunde în lumina divină “Lumina este chiar esența universului, și printr-o lucrare a gândului putem extrage câteva particule pentru a le asimila propriei noastre substanțe. Noi găsim această lumină mai întâi în soare, dar și în aer, în apă și în toate alimentele ce ne servesc zilnic ca hrană.
De îndată ce posedăm puțin din această lumină, avem toate posibilitățile de a o amplifica. Cum? Făcând-o să fuzioneze cu lumina divină. Ea aspiră mai mult ca orice la această fuziune. Există însă niște condiții: trebuie ca în sufletul nostru calea ce duce până la lumina divină să fie curățată de toate impuritățile, pentru că aceste impurități împiedică fuziunea. Purificându-ne, facem să dispară obstacolele ce separă lumina noastră de lumina Domnului. Până în ziua în care ele vor forma o singură lumină și nimic nu le va putea separa.”

Omraam Mikhaël Aïvanhov

Dăruiți un zâmbet – o metodă pedagogică

“Ați experimentat deja puterea zâmbetului? Aveți o decepție, întâmpinați o greutate, o neplăcere, cineva v-a jignit etc. În loc să vă lăsați pradă nervilor sau descurajării, încercați să folosiți o metodă pentru a zâmbi. Veți spune: „ O metodă de zâmbit? Ce este acest lucru? Să le zâmbim celorlalți?” Nu, nu neapărat. Chiar dacă sunteți singuri, încercați să zâmbiți, pentru a vă demonstra că sunteți deasupra micilor neplăceri ale vieții. Gândiți-vă că, în profunzimea voastră, sunteți invulnerabili, nemuritori, veșnici și trecând prin fața unei oglinzi, dăruiți-vă un surâs… Mai întâi, el ar putea fi puțin forțat, dar nu mai conteză, ar fi începutul a ceva. Din moment ce ați hotărât să fiți într-o bună dispoziție, distanțându-vă de evenimente, veți reuși mult mai ușor să vă depășiți supărările.”

Omraam Mikhaël Aïvanhov

Puritate și impuritate – criteriul: faptele noastre sunt dezinteresate sau egoiste

“Pentru majoritatea oamenilor, puritatea este o stare minunată a cărei nostalgie o au fiindcă o asociază copilăriei, la acea inocență pierdută ce nu o vor mai găsi niciodată: și fiind definitiv pierdută, ei își spun că nu mai merită să se gandească la ea. Dimpotrivă, merită să se gândească la ea, fiindcă puritatea este cu totul altceva decât o virtute a copilărie.Tot ce este inspirat de natura noastră superioară este pur; este impur tot ce este inspirat de natura noastră inferioară. Natura inferioară alimentată de niște dorințe egoiste, primitive, îi împinge pe oameni să ia niște decizii, niște orientări ce dăunează altora și lor înșiși. Aici se află impuritatea, este inutil să o căutăm în altă parte. Înainte de toate, puritatea și impuritatea sunt deci o problemă de intenție, de scop. Intențiile și scopurile determină ca faptele să fie pure sau impure. Este pur cel care lucrează într-un scop dezinteresat, care caută interesul tuturor în tot ceea ce face, Dacă veti căuta cu sinceritate puritatea, întrebați-vă cum puteți favoriza manifestările naturii voastre superioare.”

Omraam Mikhaël Aïvanhov

Respirația – o metodă pentru a restabili armonia interioară

“A ști să respiri contribuie mult la armionia și la echilibrul interior, dar pentru aceasta sunt câteva reguli ce trebuie cunoscute. Mai întâo, este bine, în general, să nu respirăm pe gură, ci doar pe nas. Apoi, să inspirăm aerul foarte lent și să îl păstrăm în plămâni cât mai mult timp posibil. Expirul poate fi rapid și puternic. De exemplu, dacă simțiți o slăbiciune, ca și cum ați fi invadați de niște prezențe întunecate, faceți acest exercițiu: inspirați aerul lent, apoi eliminați-l dintr-o dată, îmaginându-vă că alungați și prezențele care creează aceste tulburări în voi.
Când aveți senzația că sunteți în sfârșit eliberați de acești intruși, inspirați, chemând în voi prezențe binefăcătoare. Imaginați-vă că inima voastră se umple de o lumină aurie, că devine un soare din care țâșnesc niște raze. Cum să nu se simtă spiritele îngerești atrase de un asemenea lăcaș?”

Omraam Mikhaël Aïvanhov

Ziua de astăzi – să o trăim ca și cum ar fi ultima noastră zi

“Dimineața, la trezire, încercați să conștientizați bine importanța zilei care începe. Pentru aceasta, există o metodă: faceți ca și cum această zi ar fi ultima. Unii ar spune că ar însemna să trăiasacă mereu cu gândul morții, ceea ce este îngrozitor. Nu, a trăi fiecare zi ca și cum ar fi ultima, nu ne împinge spre latura moarții, ci, din contră, spre latura vieții. Mai degrabă, cel care se comportă cu nesocotință și nepăsare ca și cum ar avea veșnicia în fața lui, se îndreaptă spre moarte, fiindcă își risipește viața.
Când înțelepții ne sfătuiesc să trăim fiecare zi ca și cum ar putea fi ultima, ei doresc doar să ne încurajeze să facem astăzi ceea ce este mai util, mai frumos, mai prețios ca ieri. Nu trebuie să credem neapărat că este ultima, este doar o metodă pedagogică pentru a trăi din plin ziua de astăzi.”

Omraam Mikhaël Aïvanhov

OMRAAM MIKHAEL AIVANHOV

Rapports entre le plexus solaire et le cerveau
Raporturile dintre plexul solar şi creier
Conferinţa din data de 19.09.1970

Există, desigur, foarte multe pasaje din această conferinţă pe care le putem relua şi explica mai bine, pentru că eu, în unele locuri, spun că Dumnezeu este atât de departe, de inaccesibil, încât nu putem intra în comuniune cu El în mod direct. Iar apoi spun că este atât de accesibil, atât de aproape, că aproape Îl atingem. Unii, care aud astfel de lucruri, sunt perturbaţi/nu ştiu ce să creadă. Din fericire, pentru cei care nu au această capacitate de a înregistra, de a supraveghea, de a analiza, aceste lucruri trec (neobservate). Din fericire! Nici măcar nu vor observa această contradicţie. Nu o vor observa. Eu sunt cel care o vede. Şi pentru că o văd, o captez, o percep, mă opresc pentru câteva cuvinte de explicaţie. Unde este adevărul? Veţi vedea că nu există nici o contradicţie.
Dumnezeu este atât de inaccesibil, atât de îndepărtat, atât de puternic, atât de extraordinar, încât cel care poate avea acces la El direct, fără a se putea pregăti, ca toţi ceilalţi, până la a deveni un Cheburin, este pulverizat, dispare din spaţiu. Să facem o mică comparaţie cu electricitatea. (În contact cu) o electricitate de înalt voltaj, omul dispare. Şi ce e electricitatea (pe lângă Dumnezeu)? Dar aceasta este doar o modalitate de a-i face pe oameni să reflecteze. Şi cum se face că, după aceea, afirm exact contrariul. Zic: «O, e atât de aproape, iar bieţii creştini îl caută atât de departe !». A, da. Au dreptate creştinii, în parte, când gândesc că Dumnezeu este cu adevărat inaccesibil, abstract, insesizabil…
Numai că le lipseşte ştiinţa iniţiatică, pentru a vedea că, deşi este (atât de) îndepărtat (de noi), între El şi noi sunt intermediari, o întreagă ierarhie îngerească, şi toate pot veni până la Pământ şi chiar mai în profunzime decât atât, până în adâncul oceanelor şi în centrul pământului. Nimic nu poate împiedica ceea ce trimite Dumnezeu, până în adâncul pământului. Numai că aceasta se realizează prin intermediari, aceşti mesageri, şi cum lucrurile se materializează din ce în ce mai mult, se concretizează, ceea ce era atât de subtil devine aproape sesizabil. Ce putem spune despre lumină, despre căldură, despre viaţa? Vom spune că sunt doar o reflectare, ceva extrem de inferior din adevărata Lumină, din adevărata Căldură şi din adevărata Viaţă. O zgură, ceva condensat care vine până la noi. Deci această lumină a Soarelui şi această căldură a Soarelui şi vitalitatea Soarelui, oh, là, là ! sunt ceva mult prea material, prea vizibil ! Aşadar, îndărătul acestei lumini a Soarelui este Lumina lui Dumnezeu, dar noi nu o putem cunoaşte. Iar această Căldură, această Iubire? Nici pe ele. Dar Viaţa? Gradul intens al vieţii ? Nici pe ea. Iată cum se pot explica cele două (afirmaţii): Dumnezeu este imposibil de cunoscut, insesizabil, imponderabil şi, în acelaşi timp, aproape că ne atingem. Ei da, dar sub ce formă?
Sub o formă deja foarte, foarte îndepărtată, foarte, foarte imperfectă. Iată adevărata ştiinţă iniţiatică! Nu trebuie să ne imaginăm acum că lumina Soarelui este adevărata Lumină a lui Dumnezeu! Este o reflectare a adevăratei Lumini, o foarte palidă reflectare. Pentru că cealaltă Lumină, noi n-o putem cunoaşte şi înţelege. Este atât de subtilă, atât de puternică, încât pentru noi devine întuneric.
Pentru noi ea este/devine tenebre – şi chiar pentru alte spirite, mult mai evoluate decât noi. Şi apoi, mai există un articol, un capitol în această ştiinţă iniţiatică – dacă se poate spune aşa – articol, capitol – pentru că nu este o carte scrisă care să aibă capitol, dar în fine… – se spune că tenebrele au produs lumina/că din tenebre s-a ivit lumina. Lumina vine din întuneric. Întunericul este mama, (iar) lumina este copilul. Înţelege dacă poţi ! Sau (se mai spune că) totul a venit/ieşit din haos. Haosul: o materie inorganizată. Şi asta este foarte greu de înţeles.
După greci, hyle ?????, acest haos, care este simbolizat printr-un cerc, zero; haosul este un cerc, este infinitul, este materia neînsufleţită. Astfel de noţiuni sunt foarte greu de înţeles. Trebuie să fii foarte , foarte avansat, foarte evoluat şi să înţelegi lucrurile mai degrabă fără a le înţelege cu creierul/cu mintea. Da, în fiinţa omenească există alţi centri, există alte capacităţi superioare creierului, care pot sesiza şi înţelege şi cunoaşte dincolo de creier. Iar creierul, săracul, nu este capabil. Iată de ce, toţi aceşti filozofi, aceşti literaţi, aceşti savanţi, aceşti scriitori, care vor să înţeleagă absolut totul cu bietul creier, nu reuşesc. Această înţelegere nu i-a fost dată creierului/minţii. Poate, puţin, teoretic, dar când e vorba de a simţi, a înţelege, a atinge, a gusta lucrurile, de a le trăi, asta nu cu creierul se face. Aceasta este tot o pagină/o altă pagină din ştiinţa iniţiatică.[…]

(citeşte restul conferinței cu un click pe iconul PDF de mai jos)

OMRAAM MIKHAEL AIVANHOV

Pour libérer le plexus solaire, il faut vivre une vie harmonieuse
Pentru a elibera plexul solar, trebuie sa traim o viata armonioasa
Conferinţa din data de 09.08.1970

…Dar vrăjitorul nu iubeşte Lumina, nu iubeşte Binele, el detestă, urăşte, sfâşie, desparte oamenii, îi îmbolnăveşte ! E un vrăjitor. Un vrăjitor nu poate face bine. Dacă face bine, nu e vrăjitor, e un magician. Oamenii nu ştiu asta şi amestecă/confundă tot. Pe magician îl numesc vrăjitor şi pe vrăjitor magician! Oh, là, là, là, là. Ei da. Nu ştiu să claseze lucrurile. Eu vi le clasez… matematic.
Nu puteţi spune că nu. Ceea ce voiam să vă spun este că, deşi există o contradicţie – vi l-am prezentat pe Dumnezeu într-un fel, apoi v-am spus că este foarte aproape de noi, că-l putem atinge… Ambele (moduri de prezentare) sunt veridice, dar depinde în ce sens. (El) ajunge din ce în ce mai mult să se condenseze, să se condenseze, până când aici devine un sâmbure de strugure. Lumina, căldura şi viaţa soarelui sunt sâmburele (de strugure). De fapt, latura eterică, astrală, mentală, cauzală… nu le cunoaştem. Cunoaştem Lumina. Or, Lumina nu este încă Videlinata.
Videlinata este mai (pre)sus decât Lumina. Bulgarii au două cuvinte – mai multe cuvinte: dar Svetlina, aceasta este Lumina. Svetlina, Svetlina este Lumina. Videlinata este Lumina mai înaltă, care ne face să vedem lucrurile, interior. Lucrurile pe care nu le vedem/care nu se văd; să vedem lucrurile care nu sunt vizibile. Să vedem lucrurile psihic. De aceea există prezicători/clarvăzători care nu sunt propriu-zis clarvăzători, dar care sunt adevăraţii clarvăzători, pentru că interior ei văd cum sunt lucrurile în natură, în cosmos, în oameni; lucruri subtile. Ei nu văd aşa cum văd clarvăzătorii/prezicătorii, care văd câţi bani aveţi în buzunar, câţi copii nelegitimi aveţi şi câte furturi aţi comis. Ei nu văd (asta), ei văd fără să vadă, adică prin Videlinata, care vede. Iar într-o altă conferinţă vă spuneam că oamenii, chiar cei care privesc soarele, care studiază lumina, nu s-au oprit niciodată asupra unui lucru: de ce vedem? Da, de ce? Cum se face că vedem? Şi de ce, atunci când nu este lumină, nu vedem nimic? Lumina ne face să vedem lucrurile. De ce? Aaa… Şi să presupunem acum că vreţi să vedeţi lucrurile invizibile. E nevoie de lumină! Dar ce lumină? O altă Lumină! Şi cum o puteţi găsi, de unde o puteţi lua? Voi înşivă trebuie s-o proiectaţi. Aşadar, când ajungeţi să emanaţi, să proiectaţi o lumină din voi înşivă, vedeţi deja lucrurile, pentru că le luminaţi. Iar dacă nu reuşiti să emanaţi această lumină, nu puteţi vedea nimic. Iată ce ne învaţă Soarele: să devenim ca el, să proiectăm lumină şi atunci vom vedea tot. Din cauza luminii (noastre) care iese din noi. Fără această lumină nu vedem absolut nimic. Oh, là, là, asta depăşeşte filozofia omenească! Ei da! Şi de ce nu văd oamenii asta? Deci Soarele ne explică în ce fel putem vedea totul în Univers, cu condiţia să devenim ca el: să putem proiecta o lumină din noi, să nu fim întunecaţi – şi atunci totul se va lumina, prin propria noastră Lumină. Ei da, dar pentru a ajunge la asta, trebuie să ştii să trăieşti, adică să ştii să înveţi, să gândeşti… Şi atunci vom putea face asta. Asta înseamnă cu adevărat ceva. Dar explică-le asta materialiştilor!
Vedeţi? Veţi observa că ei sunt foarte departe de adevăr, de realitate. Da, foarte departe. Şi apoi ne critică: de ce stăm în preajma soarelui, când putem face atâtea lucruri noaptea? Pentru asta stăm, ca să învăţam cum să emanăm lumina, aşa cum face Soarele. El ştie cum s-o facă! Atunci noi de ce să nu ştim să facem şi noi asta?! Trebuie să mergem să-l întrebăm. De aceea o să-l întrebăm. De aceea o să-l întrebăm: Cum faci tu, ca să putem şi noi să (facem la fel ca tine)?
Aşadar, dragi fraţi şi surori, totul stă în felul de a trăi. Şi de ce Lumina este atât de preţioasă ? De ce Lumina şi Hristos sunt aproape acelaşi lucru? Pentru că, iată: nici un produs, nici un (material) – nici metal, nici piatră preţioasă, nici argint – nimic pe lume nu are capacitatea de a ne face să vedem lucrurile. Doar Lumina (poate). Doar ea are această proprietate. Iată de ce este atât de preţioasă. Puteţi (lua) orice doriţi, orice. Toate sunt incapabile să vă arate lucrurile, să le facă vizibile. Dar Lumina are această posibilitate uluitoare: ea ne face să vedem lucrurile. Iar oamenii n-au observat asta: puterile Luminii. Nimic nu are această putere, nimic. (Alte lucruri) au alte proprietăţi, desigur: hrana şi apa şi copacii şi pietrele, toate au proprietăţile lor. Şi aurul. Dar nu au această proprietate pe care o are Lumina. E singura care o are. Este ceva absolut extraordinar. Iată deci, din nou, lucruri pe care oamenii nu le văd. În ciuda Luminii, nu le văd.[…]

(citeşte restul conferinței cu un click pe iconul PDF de mai jos)

OMRAAM MIKHAEL AIVANHOV

Personalité et bonheur
Personalitatea şi individualitatea
Conferinţa din data de 20.07.1970

…despre personalitate şi despre individualitate. Despre diferenţa dintre ele, unde se dezvoltă, care le este natura, cum se manifestă în natura umană şi cum omul nu ştie să discearnă, cum ascultă personalitatea, în loc să asculte individualitatea. Ce bogăţie extraordinară conţin aceste două cuvinte: personalitatea şi individualitatea, care este sinonim cu natura divină, cu ceea ce nu este pieritor, cu ce este etern, cu ce e divin. Aşadar, personalităţii îi este frică de tăcere/linişte. De ce? Pentru că îi place zgomotul, dizarmonia, vacarmul, războaiele, revoltele, haosul. În aceste condiţii ea se dezvoltă, înfloreşte. E curios. Ea crede că e mulţumită, fericită, plină de forţe, respiră, dar tăcerea o ucide, adică o limitează, o înlănţuie, o adoarme, o cloroformează. Atunci, biata de ea, nu ştie să se mai manifeste, înţelegeţi, cu tertipurile ei, cu aroganţa ei, cu nemulţumirile ei, cu senzualitatea ei. Nu poate. E paralizată. Priviţi, de exemplu, de ce tineretului, tinerilor, copiilor le place zgomotul? Pentru că personalitatea este cea care se manifestă deseori prin ei. Şi cum ei nu au discernământ, pentru a merge în (alte) regiuni, le place ceea ce este zgomotos, agreabil, plăcut, le plac atracţiile, simpatiile, afinităţile. Şi felul acesta, bieţii de ei, fac multe prostii. În timp ce, cu cât te maturizezi, cu cât devii mai inteligent, cu cât eşti mai în vârstă, cu atât îţi dai seama că toate aceste lucruri, aceste mentalităţi, aceste dorinţe, aceste plăceri nu au adus ceea ce căuta fiinţa; şi atunci ei încep să se cufunde puţin în tăcere, le place pacea, tihna, să mediteze, să reflecteze, să-şi amintească, să tragă concluzii, să-i înveţe pe alţii. Priviţi cât este de evident. Chiar copiii, cărora nu le place liniştea, noaptea strigă, cântă, pentru a distruge această tăcere… Când este zgomot se simt în siguranţă, sunt mulţumiţi, sunt liniştiţi. Se simt apăraţi. De ce oamenilor cu o personalitate puternică le plac orchestrele, fanfarele, jazzul, care fac un zgomot asurzitor? Ei da, ei sunt mulţumiţi, în acel zgomot. Am auzit în Japonia o orchestră – era o noutate. (Pentru că oamenii de azi şi muzicienii şi pictorii şi sculptorii nu ştiu ce să mai creeze, au epuizat tot; ei nu merg sus, în înalt, pentru a contempla, pentru a căuta, ca cei din timpurile vechi, pentru a găsi splendori, ei se plictisesc, coboară prea jos şi din ce în ce lucrurile s-au epuizat. Nu mai ştiu ce să facă. Iar acum au descoperit că dizarmonia abracadabrantă e ceva nou. Pentru că în trecut era armonia, acum trebuie să mai schimbăm puţin!… Era ceva acolo!… Am vrut să ies din sală, dar uşile erau închise! Ce-am învăţat, ce-am simţit! Era demolarea totală a fiinţei omeneşti. Cântau toţi de-ţi venea să înnebuneşti, te îmbolnăveai, te zdruncinai psihic. Iată cum se exersează oamenii pentru a ţicni toată omenirea. Şi mulţi nu ştiu de ce sunt atâţia oameni în spitale, în clinici: din cauza multor altor lucruri, desigur, dar şi din cauza muzicii. Ce «muzică»! Nu aducea nimic, sfâşia sistemul nervos, disloca, dezagrega, pulveriza tot ce e minunat. Cum pot oamenii să accepte o astfel de muzică? A, era o noutate! Cum ei nu mai ştiu să urce, să aibă inspiraţii, stări de încântare, pentru a capta, a sesiza lucruri care vin din Cer, care sunt atât de armonioase, de benefice, cum drumul (către înalt) e din ce în ce mai blocat, mai înfundat, ei iau drumul care coboară, compun chiar prin cabaret, în discoteci, în bistrouri – nu mai există alte locuri, nu-i aşa? Ei nu meditează; compun, acolo, muzica lor, care va reînoi lumea, care va regenera întreaga omenire! Ei da, şi uneori mă întreb dacă nu sunt ei nebunii. Ei vor să înnebunească omenirea; omenirea au înnebunit-o deja alţii puţin. Dar muzicienii vor isprăvi treaba. Este îngrozitor, dragi fraţi şi surori! Da, ei nu au studiat psihologia, pentru a şti că sunetele, cuvintele, toate vibraţiile acţionează asupra fiinţei omeneşti. Chiar şi fizica o dovedeşte. V-am ţinut conferinţe (în care v-am vorbit) despre figurile lui Hladni. Hladni este un om de ştiinţă care a făcut experienţe cu nisip şi cu o pudră, pe care le aşternea pe nişte plăci metalice de o tijă. Cu ajutorul unui arcuş încerca să obţină sunete. El schimba grosimea (stratului), forma, mărimea (plăcilor). El punea nisip sau pudră şi privea: când aceste plăci începeau să vibreze într-un anume fel, se formau figuri geometrice absolut extraordinare, de tot felul, de o frumuseţe!… Pentru că pe plăci existau puncte vii şi puncte moarte şi atunci punctele moarte, care rămâneau nemişcate, adunau praful, iar celelalte, care vibrau, îl respingeau. Iar particulele de praf erau distribuite în aşa fel, unele lângă celelalte, încât formau figuri geometrice.[…]

(citeşte restul conferinței cu un click pe iconul PDF de mai jos)

OMRAAM MIKHAEL AIVANHOV

Conférence:
LE DISCIPLE DOIT CHAUFFER SA PROPRE MATIRERE (la deuxième naissance)
DISCIPOLUL TREBUIE SĂ-ŞI ÎNCĂLZEASCĂ PROPRIA MATERIE (a doua naştere)
LA FEMME, PAR SON ESPRIT, PEUT FAIRE NAÎTRE L’ENFANT JESUS
(Seules les femmes realisent le royaume de Dieu sur la terre)
FEMEIA, PRIN SPIRITUL SĂU, POATE FACE SĂ SE NASCĂ COPILUL IISUS
(Numai femeile realizează Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ)
Data: 25.12.1969   –   Durata: 1h30min

Vedeţi, acest subiect, această temă a celei de-a doua naşteri atinge multe probleme, multe probleme. Despre Hara aţi auzit deja multe lucruri. Unde se găseşte Hara? Mai jos de plexul solar. La 4 cm sub ombilic. Acolo şi nu în altă parte s-a născut acest principiu: între bou şi măgar, în această mică scobitură, adică într-o gaură, o «peşteră», o iesle şi aşa mai departe. De ce a fost mereu plasat acolo? Pentru că în Iniţiere era un lucru foarte limpede, foarte bine cunoscut. De ce trebuia Isus să se nască tocmai în acel centru? Pentru că există o corespondenţă absolută cu aceleaşi legi. Întotdeauna copiii se nasc în pântec. Locul e acelaşi, dar e dispus mai bine, mai sus, materia este cu totul alta. De aceea, Hermes Trismegistus, care cunoştea toate aceste lucruri, spunea: «Ceea ce e jos este ca ceea ce e sus. Iar ceea ce e sus este ca ceea ce e jos.» De ce naşterea copilului Iisus trebuia să aibă loc într-o iesle şi nu într-un palat? Pentru că acela este locul. Şi e adevărat, este extraordinar: când acest copil, adică această forţă, acest principiu, acest element începe să-şi facă apariţia, să se trezească, exact acolo, în această regiune, unde avem anumite senzaţii: de dilatare, de căldură, de lumină, de beatitudine, de armonie, care se reflectă, care strălucesc prin intermediul creierului, prin ochi, prin plămâni… Dar (forţa/principul) este acolo. Şi de ce se spune, despre cei care vor avea această (a doua) naştere că apă vie va curge prin sânul lor, şi nu prin creier? De ce tot acolo? Iar japonezii, Iniţiaţii au lucrat şi au descoperit exact acest loc; ei au exerciţii de concentrare… Şi tot ce rămâne/s-a păstrat, pe ici, pe colo, ca (exerciţiu) de concentrare, oamenii nici n-au înţeles bine la ce serveşte.
Vedeţi aşadar că, din vreme în vreme, observăm că în lume s-au mai păstrat, sub o formă sau alta, crâmpeie din toate aceste tradiţii. (Există) Un ordin ( ???) care se concentrează aici, care se fixează aici, între ochi, închizând ochii dar făcându-i să conveargă către acest centru, care e Ajna yoga, chakra Ajna, care, după hinduşi, este al treilea ochi, aici, între sprâncene. Alţii care se concentrează în inimă, iar alţii care se concentrează aici, la gât, unde este o altă chakră. Dar, deseori, cei care le practică nu cunosc importanţa acestui lucru sau originea lor, de unde vin. Şi atunci, la un moment dat, toate acestea trebuie explicate. Aşadar, vedeţi, eu nu m-am oprit asupra acestor lucruri, pentru a vă da metode şi exerciţii de concentrare. Poate sunt mulţi care ar dori, cărora le place asta… Dar metodele pe care vi le-am dat noi sunt cele mai bune, mai eficiente şi mai ales cele mai inofensive, cele mai puţin primejdioase. Mai ales cu Soarele. Noi lucrăm cu Soarele şi, dacă am înţeles bine, bine de tot ce este Soarele, vom descoperi tot, vom dezvolta tot.[…]

(citeşte restul conferinței cu un click pe iconul PDF de mai jos)