Mikhail Naîmy – Cartea lui Mirdad

Valea de cremene

Înfruntând marea spre vest şi ridicându-se la mii de metri deasupra ei cu un perete întins, abrupt şi stâncos, Piscul Altarului apare de la depărtare semeţ şi primejdios. Totuşi, mi-au fost arătate două căi destul de sigure de a ajunge la el: amândouă nişte cărări înguste şi întortocheate, înconjurând multe prăpăstii, una de la nord, cealaltă dinspre sud. Am hotărât să nu o aleg pe nici una. Între cele două poteci, coborând direct din vârf şi ajungând aproape până la poale, mi s-a părut că zăresc o vale îngustă, lină, care îmi apărea ca un drum împărătesc ce şerpuia agale spre pisc.
Mă atrăgea cu o putere ciudată şi am hotărât să mi-o aleg drept cale. Când i-am dezvăluit hotărârea mea unui muntean din partea locului, acesta mă ţintui cu ochii speriaţi şi frângându-şi mâinile, strigă îngrozit:
„Pe Valea de Cremene? Nu fii atât de nesăbuit încât să-ţi pierzi atât de ieftin viaţa. Mulţi înaintea ta au încercat, dar nimeni nu s-a întors vreodată să povestească. Valea de Cremene? Doamne fereşte!”
Şi stărui să mă călăuzească el însuşi pe munte. Insă i-am refuzat cuviincios ajutorul; nu pot înţelege de ce spaima lui a avut asupra mea efectul contrar. În loc să mă convingă să renunţ, m-a îmboldit şi m-a întărit şi mai mult în hotărârea mea.
Într-o bună dimineaţă, pe când lumina se îngâna cu întunericul, mi-am alungat de pe pleoape visele nopţii şi luându-mi toiagul şi şapte bucăţi de pâine, am pornit-o spre Valea de Cremene. Slaba răsuflare a nopţii care se sfârşise, zvâcnirea iute a zilei care se năştea, o arzătoare năzuinţă de a dezlega taina călugărului vrăjit şi una şi mai arzătoare de a mă izbăvi pe mine de mine însumi, măcar pentru o clipă, parcă îmi dădeau aripi la picioare şi îmi biciuiau sângele.
Îmi începui călătoria cu un cântec în inimă şi cu o hotărâre neclintită în suflet. Dar când, după un marş lung şi voios am ajuns la poalele Văii şi am încercat să o măsor cu privirea, mi-am înghiţit degrabă cântecul. Ceea ce de la depărtare îmi păruse a fi un drum drept, lin, neted ca-n palmă, se ridica acum înaintea mea aspru şi abrupt, înalt şi de neatins. Atât cât putea cuprinde ochiul în sus şi în lături, nu puteam vedea altceva decât cremene spartă de felurite mărimi şi forme, cele mai mici aşchii fiind asemenea unor ace ascuţite sau lame tăioase. Nicăieri nici o urmă de viaţă. Asupra întregii privelişti se aşternea un văl mohorât care te înfiora, iar culmea nu se zărea. Totuşi, nu doream să mă las abătut.
Având încă în faţa mea ochii îngroziţi ai omului cumsecade care mă avertizase în privinţa Văii, mi-am adunat toată hotărârea şi am început urcuşul. Însă curând mi-am dat seama că numai picioarele singure nu mă pot duce prea departe; căci de sub ele cremenea începuse să alunece făcând un zgomot înfricoşător asemenea unui milion de gâtlejuri horcăind, sugrumate de moarte.
Pentru a înainta în cremenea mişcătoare trebuia să-mi folosesc şi mâinile şi genunchii, împreună cu picioarele. Cât aş fi dorit atunci să am sprinteneala unei capre! Mă căţăram tot mai sus, dintr-o parte în cealaltă a văii, fără
să-mi dau niici un răgaz. Căci începusem să mă tem că noaptea mă va ajunge din urmă înainte să-mi fi atins ţinta. Era departe de mine gândul de a renunţa.
Ziua era aproape sfârşită când am început să simt împunsăturile foamei. Până atunci nu mă gândisem deloc la hrană sau la apă. Pâinile, pe care i*i le legasem la brâu cu un ştergar, erau în clipa aceea cu adevărat nepreţuite. Le-am desfăcut şi cât pe ce să rup prima îmbucătură când auzul mi-a fost atins de un sunet de clopoţel şi de ceva ce mi-a părut a fi tânguirea unui fluier de trestie. Nimic nu putea fi mai neaşteptat în jalea aceea a deşertului de cremene.
De îndată am zărit un ţap mare şi negru apărând pe o creastă abruptă din dreapta mea. Înainte de a-mi putea recăpăta suflarea, m-au înconjurat din toate părţile capre, cremenea scrâşnind sub copitele lor ca şi sub picioarele mele, însă cu un zgomot ce părea mai puţin deranjant. Ca şi cum ar fi fost poftite, caprele conduse de ţap s-au repezit la pâine şi mi-ar fi smuls-o din mâini dacă nu ar fi fost glasul păstorului lor care, nu ştiu cum
şi de când, părea a se afla lângă mine.